9

Într-o zi superbă de mai, ne-am strâns în curtea închisorii să ne jucăm baschet. Era un moment plăcut de relaxare şi joc pe care îl căutau multe fete.
Cristina stătea zâmbitoare, cu ochii închişi, îndreptată către soare. M-am apropiat tiptil de ea, fără să o deranjez, dar ea mi-a simţit prezenţa, a deschis ochii şi mi-a zis:
– Salut! Vino puţin. Şi am păşit langă ea.
– Uite, îţi place? Şi mi-a arătat una din superbele flori pe care le croşeta de când o ştiu. E a ta dacă o vrei.
– Sigur. Mulţumesc. Ce delicată e!

– Anul ăsta împlineşti 20 de ani de când eşti aici, zicea Cristina. Cum te mai simţi?
– Liniştită. Aproape că zilele seamană aşa de mult între ele, că nu realizez când e luni şi când a sosit duminica. Au trecut repede aceşti ani şi cei care vor veni vor fi ca o clipa. Zâmbea discret. Apoi închidea ochii şi stătea din nou cu faţa la soare.
– Îmi place să stau aşa. Mă simt excelent. De parcă mă aflu pe o insulă tropicală, poate chiar pe Insula Isabela, în Galapagos, şi mă pregătesc să înot cu delfinii şi nu mai sunt aici, la închisoare.
– Ce imaginaţie bogată ai! E minunată! Am mai stat puţin în linişte şi am tăcut o vreme amândouă.

– Într-o zi, am să ies de aici, zicea Cristina, apoi o să merg într-un loc drag sufletului meu. Acolo mi-am simţit prima oara sufletul vibrând şi vreau să ajung să trăiesc acolo pâna la sfârşitul zilelor mele. Vorbea de parcă mâine-poimâine se va duce acolo. Ai idee de acest loc?
– Nu, am răspuns eu.
– Apahida. În Ardeal. E un sătuc precum o bijuterie, la 14 km de Cluj, plin cu oameni harnici, sănătoşi, cu inimile mari.
– Nu ştiu de acest sat, nu am auzit, ziceam eu.

– Acolo îmi fac un loc superb de relaxare. Cu băi, cu camere de masaj, cu dormitoare liniştitoare având muzica în surdină, cu livinguri spaţioase, cu Săli de conferinţe şi va fi pe strada Libertăţii. O să am o reţea de organizare de excursii în împrejurimile pitoreşti. Locurile cele mai frumoase vor fi prinse în poze şi cea mai reuşită fotografie va fi ca logo pentru firma mea. O sa fie un loc pentru toţi oamenii deschişi la minte şi la inimă, pentru oamenii veşnic îndragostiţi de viaţă. Ce zici, te bagi să te ocupi de reţeaua de excursii, cred că te-ai descurca grozav!

– Ştiu şi eu ce să zic, dacă tu ai încredere în mine, cred că aş putea să fac asta. Şi ai bani pentru acest loc de basm? Am întrebat-o.
– Am apucat să pun ceva deoparte, pentru că intenţionam să-mi construiesc acest vis înainte de a ajunge la închisoare. Şi, în plus mai am banii pe care i-aş fi folosit dacă mă căsătoream. Am declarat totul statului şi banii aşteaptă, înmultiţi deja acum, să fie ridicaţi la momentul potrivit. Până să fiu acuzată de crimă, am reuşit să pun banii bine, la adăpost. Singura persoană care ştie de comoara mea e mama. Până să se hotărasca soarta mea, am reuşit să îmi protejez cât am putut de bine aceşti bani. Faptul că am ajuns la închisoare, nu m-a oprit să visez şi să-mi plănuiesc o viaţa mai frumoasă. La timpul când voi pleca de aici. Mi-am aranjat aşa viitorul şi sper să scap cât mai repede pentru a-mi împlini visul.

Mă bucuram pentru Cristina că avea un plan aşa de bun pentru viitorul ei. Mai ales că spera într-un viitor, pentru că era, în esenţă, o fiinţă optimistă.
Şi, inevitabil, ne gândeam la evadare. Au fost câteva fete care au încercat, vreo două-trei au reusit să şi scape. Într-o zi, fetele vopseau gardul închisorii. Şi la schimbul de tură, din neatenţie poate, una din fete o tuli pe poartă pur şi simplu. Nu se ştie cum de nu a văzut-o nimeni, însă nu s-a mai auzit nimic de ea. Poate că şi acum râde pentru felul în care a evadat şi o duce fericită cine ştie pe unde. O parte din cele evadate sunt prinse şi închise din nou în celulele sumbre ale închisorii.

Aici Cristina era de folos prin mintea ei sclipitoare şi folosită ca atare pentru creşterea averii ilicite a Anei. În schimb, inima Cristinei era zdrobită zi de zi, şi cea mai mică bucăţică de speranţa părea că dispare încet-încet. Mă tot gândeam la soarta ei şi mă rugam la Dumnezeu să găsească o cale ca să o elibereze. Poate că rejudecarea cazului şi găsirea nevinovaţiei Cristinei, îi vor redea libertatea.

Măcar eu ştiam de ce sunt închisă, am omorât un suflet, chiar dacă m-a chinuit, am luat o viaţă. Dar Cristina, e nevinovată şi zace aici în închisoare şi se iroseşte în zadar.
În 1995, Cristina a evadat de la Colibaşi. Nu a fost prinsă şi cred că ea, sub o altă identitate, locuieşte fericită pe o insulă din Pacific, unde dansează cu delfinii.
Vă povestesc cum a fost. În 10 iunie 1995, uşile celulelor noastre s-au deschis ca de obicei la ora şase dimineaţa. Apoi, înşiruite pe hol, am mers către micul dejun. Când au numărat deţinutele, lipsea una la numărătoare. Şi au descoperit celula Cristinei, goală. Au anunţat-o pe directoare, apoi au percheziţionat fiecare centrimetru din închisoare. Apoi, au anunţat Poliţia Statului.

Dar, deocamdată nimeni nu a intrat în celula în care a stat Cristina, să cerceteze locul. Era o cămăruţă întunecoasă, cu multă igrasie, un geam mic cu zăbrele şi foarte sus, un wc şi patul. Câţiva îngeraşi de săpun şi floricele croşetate…un curcubeu de culori, parcă erau ca un zâmbet de adio…Covorul roz din dreptul patului era tot acolo. Când totuşi au cercetat celula, au ridicat şi covorul, iar sub el au sesizat plăcile de gresie puţin mişcate. Şi le-au ridicat, descoperind o gaură de acces către libertate. Acel covor, ca o mare inimă roz, acoperea marele secret al Cristinei. Reuşise o evadare cu multă graţie şi îi lăsase pe toţi mască. Descoperirea au făcut-o spre seară, cu mult peste timpul în care apucase să evadeze Cristina.

Ana era plină de furie. Ochii îi ieşise din orbite ca cepele, iar glasul ei răsuna gutural şi cu putere pe holurile închisorii.
– Cum aşa, nu o găsiţi? Faceţi bine şi o găsiţi. O vreau aici, în faţa mea! Imediat! Gardienele încercau să se eschiveze, să dea vina pe celelalte gardiene.
– Bine, nu ştiţi pe tura căreia a evadat. Sau în ce fel. Acum vreau să o aduceţi imediat în birou la mine.
Lipsea Cristina. Am fost toate interogate în legatură cu evadarea ei. Nimeni nu ştia nimic. Şi toate spuneau adevărul. Ana credea că suntem complicele Cristinei şi că am ajutat-o să evadeze, dar chiar nu ştiam nimic despre asta.

Şi a intrat în celula Cristinei, apoi a adulmecat prin cameră ca o hienă. Văzu îngerii de pe pervaz şi se supără şi mai tare, îi împrăştie pe jos şi începuse să-i calce în picioare cu foarte mare ură.
– Îngerii ăştia stupizi, zicea Ana. Gardienele se înghionteau cu coatele, dar se abţineau să zică ceva. Văzu covorul roz şi se aplecă spre el. Îl ridică, cu silă vădită şi îl dădu la o parte. Îmi aminteam de imaginaţia Cristinei, când povestea că asocia floricelele făcute de ea cu pajiştile montane, cu sentimentul de libertate şi, parcă se simţea în aer o pală de vânt.

Ana a început să înjure de mama focului, când descoperii gaura din podea. A găsit locul prin care ieşise Cristina. Ameninţa şi suduia în stânga şi în dreapta pe gardiene şi urla aşa de tare că credeai că a luat-o razna. Cu siguranţă a înnebunit. Era atât de înciudată, că nu mai avea ce suflet să chinuie la nesfârşit, îi scăpase din gheare. În acea demenţă, de care practic nu se mai sinchisea nimeni, mă se gândeam la cât de fericită era acum Cristina, poate înotând în mijlocul delfinilor…

*