“Aveam sentimentul că o cunoşteam de o viaţă şi că şederea noastră la închisoare a fost doar un vis urât.”
10

Una din gardienele închisorii, micuţă de statură şi mai subţirică, intră în gaura din podea şi urmărea calea prin care Cristina evadase.
Drumul trecea pe lângă ţevile de deşeuri uzuale şi puţea îngrozitor. Era aşa de tare mirosul, că îţi venea să vomiţi. Oricât încercai să te abţii, involuntar, aproape instantaneu şi mecanic, vomitai. Şi gardiana ce coborâse în acea gaură, chiar şi-a vărsat
maţele. Eu eram prezentă acolo, în cameră, şi când mi-am dat seama de ceea ce a păţit
gardiana, m-a pufnit un râs isteric şi foarte răsunător. Parcă am revărsat din mine, odată cu acel râs clocotitor, tot ce am adunat în mine timp de peste 30 de ani: temeri, angoase, frici şi prejudecăţi absurde. Şi Dumnezeule, oh, ce bine a fost, eliberator!
– Daţi afară pe fata asta, tipa Ana, super supărată. Însă eu râdeam aşa de tare şi molipsitor, că nici nu m-am sinchisit când m-au dat afară de acolo. Râdeam aşa de puternic, că mi se cutremura fiecare muşchi pe mine şi reuşisem să o enervez şi mai rău pe Ana.

M-au băgat la carceră. Dar au trecut repede cele 15 zile, cât am fost pedepsită. Şi nu mi-a păsat deloc. Mă gândeam la cum a vomitat gardiana, trezindu-se, la propriu, în căcat. Apoi eram fericită cu imaginea Cristinei în minte, un om liber, care înota în Pacific. S-a târât câteva sute de metrii prin conductele de evacuare a mizeriei din închisoare, dar a meritat. La capătul acestui drum sufocant se afla libertatea.
La puţin timp după evadarea Cristinei, directoarea Ana a fost transferată la altă închisoare. Noi, deţinutele, am răsuflat uşurate că am scăpat de ea.

Îi era necaz că a evadat Cristina, că i-a scăpat printre degete. Şi cred că acum ştiu şi momentul în care Cristina a început să-şi pună planul în aplicare. Încă de când mi-a cerut croşeta şi apoi covorul roz. Zidurile închisorii erau deseori umede, mai ales în subsoluri. Unele locuri erau crăpate şi reparate când şi când. Însă, pentru Cristina era
un semn de cât de rezistente erau acele ziduri. Şi aşa ştia încotro să sape drumul către
ieşire. Şi, cu siguranţă, o fi aflat de pe undeva de planurile închisorii, pentru că a ştiut exact pe unde să o ia pentru a evada, ca să nu se învârte în cerc, în jurul cozii.

Fiecare prizonieră, ca să reziste în închisoare, avea nevoie de ceva care să-i umple timpul. Ca să nu o ia razna, avea nevoie ca să-şi distragă mintea plină de nelinişti. Şi aşa, unele fete sculptau îngeri în săpun, altele croşetau, coseau sau tricotau mici nimicuri delicate. Câteva citeau. Mie imi plăcea să ţin un jurnal. Pentru că îmi menţinea spiritul viu.

Cristina a copt în mintea ei mult timp posibilitatea de a evada. Şi a găsit o soluţie. Încet, milimetru cu milimetru, a ras cu croşeta pe lângă plăcile de gresie din podea şi a desprins cu grijă fiecare placă lată de o palmă răsfirată. Apoi le aşeza cu grijă înapoi. Şi nu a călcat nimeni suficient de tare ca să clămpăne sub picioare şi să se prindă că pe sub covor ar putea fi ceva suspect.

Avea şi un mic briceag şi nu ştiu unde îl ţinea, că la percheziţie nu i l-a găsit nici o gardiană. Cu el săpa noaptea, ore în sir, în betonul închisorii, ciment care oricum nu era prea temeinic turnat. Asta a fost alt noroc al Cristinei. Uneori o treabă prost făcută se poate dovedi a fi la un moment dat, bună. Apoi, covorul roz, foarte pufos, amortiza când călcai pe el, tendinţa plăcilor de gresie de a se mişca. Prin perseverenţa ei, Cristina a reuşit, în 20 de ani, să păşească în libertate. A muncit extrem de mult, dar a meritat. Acum ştiam şi de ce Cristina avea pungi la ochi, semn că nu prea a dormit peste noapte.

Da, exista şi riscul ca la un control mai sever al gardienelor să-i fie descoperită gaura din podea, însă iată că nu s-a întâmplat. Poate că şi controalele din celula ei s-au mai rărit şi pentru că, uneori, Cristina mai ajuta prin vindecările ei pe câte cineva din afară, care aparţinea de gardiene. Asta cred că a atârnat mult în balanţă.

Şi mai avea un har foarte bun Cristina. Ştia să dea sfaturi bune. Numeroase persoane cu probleme personale veneau la ea şi au găsit în sufletul ei un confident pe cinste. Cel mai important lucru la ea era că ştie să asculte şi, practic, oamenii îşi găseau singuri răspunsurile, pentru că cineva avea timp pentru a-i asculta. Înţeleaptă făptură. Cristina cunoştea foarte bine caracterul uman, şi ştia cum să se poarte cu oamenii, de aceea destui o căutau ca să le rezolve problemele.

Poate că atunci când mi-a vorbit de Apahida, era deja la jumătatea drumului către libertate. Ani întregi Cristina s-a gândit la planul ei de a-şi construi viitorul. Şi în acelaşi timp, îşi făcea griji că în orice moment vreo gardiană ar fi putut descoperii locul de evadare, înainte să mai poată face ceva. A stat atâta timp cu aceste temeri în minte. Însă era aşa de calmă şi stăpână pe sine, că a reuşit să trăiască, în ciuda incertitudinilor ei. A intrat într-un joc pe care l-a terminat cu succes. Dumnezeu a fost cel mai mare aliat pentru ea, chiar că a protejat-o. Poate că însuşi Îngerii Lui au vegheat-o în tot acest timp pe Cristina.

E un mare paradox. Că oamenii îşi doresc din firea lor libertatea. Apoi, când eşti închis îţi lipseşte foarte mult. Dar, cu timpul, te obişnuieşti cu puţinul care ţi se oferă, te adaptezi, şi nu îţi mai pare aşa de greu. Aproape că accepţi situaţia ca atare, te resemnezi. Şi nu mai tânjeşti aşa mult după libertate. Trupul, mintea şi spiritul se repliază şi parcă se micşorează într-atât, încât începi să îndrăgeşti chiar minimalul care ţi se dă. Viaţa, chiar şi aşa chinuită, continuă să-ţi placă. Şi o iubeşti al naibii de mult, prea dureros de mult. Tot ce faci e urmărit, ce mănânci, cu cine vorbeşti, ce citeşti, cui şi ce scrii. Oare de câte ori nu se gândise Cristina că e posibil ca planul ei poate să eşueze? Câte emoţii o fi avut. Dar oricâte eforturi a făcut, oricâte gânduri a avut, oricâte sentimente a trăit, o, Doamne, ce fericire, a reuşit, cu brio să se elibereze din această închisoare nemeritată!

Ştiu sigur că a scăpat, pentru că am primit o scrisoare de la mama ei, în care era o propoziţie care-mi spunea despre Cristina esenţialul:”Te îmbrăţişez şi te salut, îţi transmit toată dragostea mea şi chiar o poză cu delfinii de aici”. Era o poză cu doi delfini grozavi, care înotau fericiţi în apa albastră a oceanului, şi poate că erau aceeaşi delfini care dansau cu Cristina…

Mi-a plăcut mult să scriu aceste lucruri. Sunt multe amintiri ale mele, dar cele mai multe despre Cristina. Cred că, în sinea mea, m-am identificat foarte mult cu Cristina. În ea am regăsit cea mai mare parte a unei femei extrem de puternice şi sigure pe ea. Speram că poate, într-o zi, oricât de bătrâna oi fi, voi ieşi din închisoare cu zâmbetul pe buze. Mă bucuram când mă gândeam că va veni şi ziua eliberării mele, oricât de departe ar fi putut să fie.

Multe fete se bucurau pentru evadarea Cristinei. Şi ne şi întristam pentru că ne lipsea foarte mult optimismul ei, şi chiar setea neostoită de viaţă pe care o avea în ea tot timpul. Emana un magnetism puternic şi oridecâteori o vedeam, ne sălta inima de bucurie. A aprins în fiecare dintre noi flacăra speranţei, flacără care nu s-a stins niciodată.

Cristina era ca o sălbăticiune pe care oricât de mult ai ţine-o în lanţ, închisă şi chinuită de foame şi de sete, nu ai putea-o dresa niciodată. Era un spirit semeţ, neîmblânzit şi de nestăpânit.
Asta e povestea mea şi mi-a făcut plăcere să o scriu. Chiar dacă prin unele locuri pare răscolitoare, totuşi unele întâmplări m-au ajutat să devin şi eu puţin mai puternică şi mai încrezătoare în mine.

Mulţumesc tuturor care au citit această mică poveste. Iar dacă şi Cristina citeşte aceste rânduri, o salut. Şi când te afli pe plaja Insulei Isabela, joacă-te în apa şi pentru mine. Exprimă-ţi libertatea.
Şi ca să închei povestea în câteva rânduri, chiar mai frumoase, mai adaug ceva.
De câteva zile am fost eliberată şi stau cu chirie în Bucureşti, într-o mansardă ieftină din Romană. Recitesc cu plăcere notiţele acestei povestiri şi mă gândesc să îi adaug câteva rânduri. Încă mai trăiesc trauma închisorii şi mă adaptez cu greu la noua mea viaţă.
Am coşmaruri cu scheleţi şi o mulţime de morţi care înviază, şi mă scol mereu speriată şi căzând în gol, cu o senzaţie groaznică de vomă.

Nu ştiu de ce, dar prin harul Lui Dumnezeu am fost eliberată condiţionat după 35 de ani de detenţie, cu slabe şanse de readaptare la viaţa normală.
În istorisirea mea, ca să nu o dau de gol pe Cristina, nu am povestit despre locurile ei de care pomenise. Le-am adăugat acum, când am rescris-o. Normal că nu vroiam să îi dăunez planului ei de evadare şi să-i pricinuiesc vreun necaz. Mi-am găsit de lucru la un mall din Bucureşti, ca femeie de serviciu. Cel mai mare şoc a fost că m-am trezit dintr-o dată înconjurată de o mulţime de bărbaţi.

Faptul că am suferit în copilaria mea din cauza tatălui meu şi apoi am stat o gramadă de ani doar printre femei, m-a făcut să mi se pară nefiresc acest număr imens de bărbaţi. Graşi, slabi, pitici, înalţi, musculoşi, frumoşi, urâţi, eram cam agitată în preajma lor şi cu greu îmi păstram controlul, chiar dacă eram cam bătrână…Unii dintre ei mai făceau glume deocheate, dar totuşi se opreau la timp, înainte să facă ceva mai mult. Singurele discuţii cu colegii mei era despre gunoi şi despre ziua de salariu. În rest, nu prea aveam de a face cu nimeni.

Nu mă împrietenisem cu nici o persoană. Şi nu căzusem, din fericire, nimănui cu tronc. Când am mai prins curaj să ma aventurez printre oameni, am început să fac prin împrejurimile Bucureştiului câte o ieşire. Apoi am mărit treptat raza de acţiune şi, într-o zi am ajuns la Apahida. Pe strada Libertaţii. Acolo era un Centru Social, sponsorizat de Guvernul României. Am intrat în el şi m-am îndreptat către recepţie. Am zărit-o lângă fata de la birou, pe Cristina. M-a podidit plânsul de bucuria revederii. A venit către mine şi m-a îmbrăţişat cu foarte multă căldură. Aveam sentimentul că o cunoşteam de o viaţă şi că şederea noastră la închisoare a fost doar un vis urât.
Ne-am privit în ochi şi zâmbeam una la alta bucurose de revedere. Aici mă simţeam ca într-o familie, acceptată aşa cum sunt şi în siguranţă.
Pentru prima data m-am simţit cu adevărat ocrotită şi iubită de Îngerii Lui Dumnezeu!

Final.