You are here
Home > Coltul m@gic > Iubirea Îngerilor

Iubirea Îngerilor

8

V-am mai spus de Cristina că afişa mereu o siguranţă pe ea, o pace lăuntrică şi nu ştiu de unde îi venea. Părea mereu stăpână pe sine şi nimic nu o deznădăjduia. Până într-o zi, când, la conducerea închisorii apăru, ciudat nu, mai ales în România, o femeie. Şi nu oricare. Era chiar rivala ei. Ana i-a fost prietenă lui George, şi azi o ura pe Cristina că i-a despărţit. Acum avea un motiv în plus să o urască, pentru că i-a omorât “iubitul”. Şi avea ocazia să se răzbune pe Cristina, fiind la conducerea închisorii.

Ana participa la toate “tranzacţiile” din incinta pe care o conducea “cu graţie”. Îşi lua cota parte din droguri, prostituţie şi arme. Da, deşi controalele erau stricte, se strecurau şi arme pe acolo. Ba începuse să închidă ochii la tratamentele pe care le făcea Cristina. Banii, totuşi, ajungeau şi se opreau la Ana. Cristina lucra pe degeaba, cum vă spusesem.

Viaţa Cristinei, deşi părea în ascendenţă de când se apucase de tratamente, începuse să se îngreuneze brusc de la apariţia unei noi puşcăriase. O chema Scarlat Adina şi venise la închisoare pentru că delapidase bani grei dintr-o bancă din Curtea de Argeş. Era disperată că toată viaţa stătuse cu chirie pe ici pe colo, şi îşi schimbase reşedinţa şi de trei ori într-o lună, uneori. Îşi dorea aşa mult o casă. Că era în stare să facă orişice. Aşa că, atunci când devenise şef pe bancă la Curtea de Argeş, îşi puse planul în aplicare.

Aproape că şi reuşise. Cumpărase şi casa visurilor ei. Dar, cred că s-a încurcat la calcule şi s-a grăbit să cumpere casa prea devreme. Fiscul nu doarme. Au luat-o din urmă. I-au găsit acte în neregulă. Au cercetat amănunţit şi au prins-o. Acum a rămas soţul ei singur cu un copil de şapte ani. Şi o vizita săptămânal, cu multă dragoste în ochi şi vădit credincios. Şi nu ştiu cum, Adina se împrietenise cu Cristina.

Într-o zi o întrebă pe Cristina:”Ce caută o fată cochetă ca tine într-un loc mizerabil ca ăsta?” Însă Cristina evita să răspundă. Şi totuşi, Adina îi aflase povestea de la celelalte fete. Întotdeauna se găsesc binevoitori care să spună o vorbă bună despre tine…

În una din zile îi spuse Cristinei ceva vital. Şi din acel moment, Cristina îşi pierduse cumpătul. Pentru prima dată am văzut-o foarte tristă şi îngândurată, cu umerii căzuţi, palidă şi fără vlagă. Şi şi-a fixat o întâlnire la directoare pentru a doua zi.

Aflase că un fost iubit al Adinei fusese unul din martorii de la procesul ei. Şi că îi povestise cum l-a văzut pe George că a alunecat peste balustradă, fără să fie împins de Cristina, aşa cum se spusese la proces. Deci, această întâmplare era aşa cum susţinuse şi Cristina, un accident. Şi întrebat de Adina de ce nu a spus adevărul la proces, individul a răspuns: “Şi ce-mi pasă mie?” Şi râdea. Câtă răutate! Să condamni un om pe nedrept!

Cristina a mers la biroul Anei, într-o zi de februarie, cu ninsoare din abundenţă, o ninsoare pufoasă ca vata de zahăr. Directoarea Ana avea un birou luxos. Când intră, Cristina era aşa de schimbată, că nu ştiai ce e cu ea.
– Doamnă Directoare, aş vrea sa vă zic ceva important, nu ştiu cum să vă spun…
– Bine, dă-i drumul! zise Ana. Şi Cristina i-a repovestit cum a ajuns să fie condamnată la închisoare. Şi i-a redat şi spusele Adinei.
Ana statea foarte ţeapănă într-un scaun directorial impunător şi pe chip îi apăru un zâmbet sinistru.
– Păi, e simplu. Cred că Adina a inventat această poveste ca să te facă să crezi că eşti fără vină. Dar faptele de la dosar sunt fapte. Cercetate la tribunal, de oameni competenţi. Ce s-a hotărât rămâne hotărât. Punct.
– Păi, vă înţeleg, a zis Cristina. Însă, e evident că intenţionat martorul de la proces a minţit, că aşa am fost condamnată fără drept de apel. E nedrept.
– Da, spuse Ana, e firesc să vrei să ieşi de aici, orice om îşi doreşte libertatea. Însă odată intrat aici, sistemul e aşa de bine ticluit, că nu prea ai cum să mai scapi. Aşa că, zâmbea ironic Ana, aşa stau lucrurile şi nu mai ai ce să faci!
– Doamnă Directoare, mai gândiţi-vă! Această mărturie ar putea sa mă elibereze. Înţelegeţi? Locul meu nu e aici!
– Bine, stai puţin Cristina, să zicem că are dreptate. Şi redeschizi cazul. Tu chiar crezi că se mai oboseşte cineva să-ţi facă ţie dreptate? De când eşti aici, te-a vizitat cineva, în afara de maică-ta? Sau ţi-a trimis cineva vreo scrisoare? Vezi? Cam nu prea te iubesc oamenii, aşa că, asta e, resemnează-te şi rabdă!
– Nu, nu sunt de acord! E o şansa pentru mine să fiu eliberată. Am fost atâţia ani închisă pe nedrept. E strigător la cer! Vreau dreptate!
– Dreptate? Şi tu care mi-ai luat bărbatul, că înainte să fie logodnicul tău a fost amantul meu. Şi acum vrei să eliberez pe femeia care mi-a luat bărbatul şi apoi l-a ucis? Chiar crezi că voi face asta? Niciodată!
– Dar pot avea şanse să fiu liberă. Cu această declaraţie, pot fi eliberată…
– Tu crezi că semnez pentru eliberarea celei care mi-a ucis iubitul?
– Nu am facut-o eu. A fost un accident. De ce nu vrei să înţelegi?
– Cristina, nu-mi mai risipi vremea degeaba. Nu pleci de aici decât între patru scânduri. Aşa că, i-aţi gândul de la libertate. Nu poţi trece de mine. Eu sunt aici Legea . Eu răspund de tine şi fac ce vreau. Aşa că acum vizita s-a încheiat. La revedere şi nu mai am cuvinte…

Au trebuit să o scoată cu forţa din biroul Anei. Unica şansă de a se elibera a Cristinei, se evaporase cât ai clipi. Disperarea se aşternuse pe chipul ei şi îşi puse amprenta pentru o perioadă de timp. Au băgat-o la carceră, unde a stat cu pâine şi apă timp de o lună. Cristina ţipa necontenit: “E şansa mea să scap de aici, de ce mă pedepsiţi pe nedrept!”

După zilele petrecute la carceră, Cristina ieşea albă ca varul, cu angoasă pentru spaţiile largi, cu picioarele mirositoare şi cu urticarie pe corp…
Pentru a ajunge la nivelul carcerelor, trebuie să cobori în subsolul închisorii. Acolo era întuneric tot timpul. O dată pe zi se aprindea lumina, când i se aducea mâncarea şi tot atunci i se schimba şi latrina.

Singurul zgomot care se auzea în celula- carcera, era de pe coloana cu rahat care trecea suspendată de tavanul încăperii. Celula avea trei pe doi metri şi era ca o debara. Puteai să stai pe pat, pe latrină sau pe jos, aveai de unde alege. În 30 de zile puteai să-ţi revizuieşti viaţa şi să vezi cu adevărat momentele de graţie pe care le-ai petrecut.

Chiar şi cei care nu prea se îndeletnicesc cu gânditul, ar avea aici ocazia să o facă, din lipsă de altceva, nu de-altfel. După ce a ieşit de aici, Cristina a vrut să îi mai facă o vizită Anei, dar nu a fost primită.

Treceau zilele, lunile, anii, Cristina începuse să încărunţească, tristeţea îi apărea pe chip şi cateodata ochii îi priveau în gol.Se gândea la familia pe care ar fi putut să o aibe dacă era liberă. La copiii pe care nu i-a născut.

Ana a primit-o până la urmă.
– Te-am acceptat să vii ca să te conving să renunţi cu povestea asta. Tu eşti condamnată pe viaţa şi acest lucru aşa rămane. Dacă tu crezi că poţi fi eliberată, nu ai decât. Dar dosarul spune că eşti o criminală. Aşa că, dreptatea e de partea mea!
– Aş putea să-mi angajez un avocat. Am şanse reale să câştig şi să fiu liberă. Ştiţi şi dumneavoastră.
– Opreşte-te. Tu nu o să pleci de aici. Asta e bătută în cuie. Nu poţi să faci nimic. Câtă vreme conduc eu închisoarea, aici rămâi. Te crezi deosebită. Doar pentru că şti să te lupţi şi faci două-trei masaje dubioase la nişte aiuriţi, nu înseamnă că eşti aşa grozavă cum te crezi. Ai nevoie să înveţi să fii smerită, să înveţi umilinţa, esti un nimic. Aici nu eşti ca acasă la tine. Nu poţi umbla de parcă eşti pe bulevardul “Pardon”, în voie. Am să te urmăresc de acum tot timpul, am să fiu umbra ta, am să-ti suflu în ceafă, am să-ţi bântui coşmarurile, eu sunt aici ca să-ţi fac viaţa grea şi am să fac asta din răzbunare. Acum poţi pleca şi să nu te mai văd că te mai plângi că te bag iar la carceră. O să-ţi distrug tot ce ai în cămăruţa ta mizeră de puşcăriaşă, şi îngerii tăi stupizi din săpun, şi covorul oribil şi puzderia de floricele şi fleacurile pe care le-ai strâns.

Cristina a înghiţit în sec şi de atunci a devenit şi mai tăcută. A continuat să vindece oamenii. Să le dea sfaturi de viaţă. Să le deschidă mintea. Ea a devenit şi mai retrasă în sine. Asta era schimbarea ei. A continuat să dăruiască fetelor darurile ei de 8 Martie. Îngeraşii, precum şi floricele, împreună cu păpuşelele-perechi.

Se schimbase mult Cristina. Şi Ana a avut grijă să-i învenineze viaţa şi mai mult. La fiecare pas era ca un ghimpe în coasta ei. Şi totuşi, Cristina avea o privire de om liber, deşi tristă, arăta încontinuare încredere în ea însăşi. Era foarte posomorâtă, dar ochii, câteodată, o trădau, de parcă mintea ei cocea ceva…

*

Lasă un răspuns

Top