You are here
Home > Coltul m@gic > În dragoste şi în război, totul e permis

În dragoste şi în război, totul e permis

Mă dezbrac de un sentiment la fel cum îmi desprind portjartierul, cu mişcări tremurânde, dar în acelaşi timp ferme, făcându-mi îndeosebi plăcere sunetul metalic ce îmi trezeşte dintr-o dată simţurile. Fac la fel şi cu un sentiment. E o plăcere, această nesiguranţă a simţurilor, această suferinţă, dureros de dulce, această căutare nedefinită, acest sentiment al neîmplinirii de care te laşi cuprins în momentele tale de singurătate.
Această dezbrăcare de tine şi pentru tine. E o intimitate pe care ţi-o mai permiţi, înainte de a-ţi fi răpită cu totul E un război pe care îl duci de mult şi nu e uşoară povara de a şti că lângă tine se mai află încă acela pentru care ai simţit iubirea pentru prima dată.
Tânjeşti după momentele de explozie ale primelor întâlniri. Cum spunea Nichita Stănescu :”Totul trebuia să fie aur”. Iar tu şi numai tu puteai fi alchimistul care obţinea aurul din metal. Iar voi, Voi eraţi tinerii căutători ai pietrei filosofale. Tinerii neînfricaţi care îşi jurau iubire eternă cu uşurinţa cu care această vârstă nu crede în implacabilitatea morţii.
A iubi este o artă. Arta de fi tu şi de a a fi noi în acelaşi timp.
Numesc iubire acea tresărire a fiinţei care nu te mai lasă să fii ce ai fost. E o metamorfoză ce cuprinde cele mai intime elemente ale tale. E un război ( pe viaţă şi pe moarte, aş putea spune) al simţurilor, căruia nu i te poţi, sau nu vrei să i te împotriveşti.
Simţi cum tot mai mult te dezbraci de trăiri anterioare, de angoase şi neîmpliniri şi te pregăteşti să întâmpini un nou sentiment. Eşti deja fluturele care e pregătit să iasă din cocon.
Nu mai vorbesc despre felul în care iubirea-ţi schimbă modul în care te percep ceilalţi- fluturii din stomac devin bondari în toată regula, bondari ce zumzăie, mai mult sau mai puţin graţios pe la urechile cunoscuţilor, iar tu eşti apostrofat cu tachinări la care nu mai ai ce replica. Eşti complet dezarmat- căci iubirea are acest efect.
Titlul articolului e o parodie, ca să zic aşa, la una din “reţetele în vogă”astăzi, cand totul ne este permis şi de cele mai multe ori aceasta duce la un război cu noi şi împotriva noastră. Ne regăsim mereu pe poziţii de luptă, ducem aşa cum putem câte un război: de cucerire, de apărare … şi aproape niciodată nu e un război corect.
Nu vreau să dau, nici pe departe, o notă pesimistă articolului- cred că atâta timp cât omul îşi exhibă relativizările, temerile, angoasele, are ceva de câştigat- căci aşa poate găsi metode de salvare. Am parcurs de curând Arta războiului – căci şi războiul este o artă- a lui Sun Tzu, şi nu am putut să nu remarc cât de multe învăţături se pot desprinde din acest tratat. Suntem atât de preocupaţi cu războiul din noi , că nici nu remarcăm cum ajungem să luptăm împotriva întregii lumi: politicieni, oameni ai Bisericii, cerşetori, cunoscuţi, necunoscuţi…
Ca şi în viaţă, şi în război, totul constă în spontaneitate, în surprinderea “adversarului”;” Toate războaiele se bazează pe înşelăciune: prefă-te slab atunci când eşti de fapt puternic, păcăleşte-l cu momeli şi mimează dezordinea, atacă-l când este nepregătit, iveşte-te când şi unde nu eşti aşteptat.”
În ce priveşte strategia Erosului, câştigă cel ce ştie când să lupte şi când să nu, cel care îşi drămuieşte eforturile şi le chibzuieşte pentru a atinge victoria. Nu e o strategie chiar facilă, presupune cunoaşterea”inamicului”, descoperirea atât a punctelor lui tari, cât şi a celor slabe, ca să ştii unde “să loveşti”mai cu foc. Lupta e tot mai mult una corp la corp în care cuvintele de cele mai multe ori nu îşi au locul. E momentul în care trupurile câştigă privilegiul de a se descoperi în goliciunea primordială, goliciune în care fructul oprit devenea însăşi patima lor. Aici nu poate fi vorba de o victorie căci trupurile sunt sincere în iubirea lor pătimaşă. Ele nu au orgolii şi încrâncenări care să le facă să îşi dorească o izbândă sigură.
Biruinţe se pot înfăptui folosindu-te chiar de tehnicile « inamicului », şi pentru a ajunge la acestea, trebuie să te înarmezi cu multă perseverenţă şi răbdare. Totuşi, atacul să fie unul hotărât:”Fii rapid ca vântul, compact ca pădurea.În raiduri fii ca focul, în statornicie, ca muntele.Fie ca planurile tale sa fie intunecate ca noaptea, iar cand lovesti, loveste ca fulgerul”.
Tot Arta războiului ne învaţă să fim timizi ( în aparenţă, bineînţeles ) ,iar când”inamicul”ne dă o portiţă, să dăm năvala. Ori, tocmai aşa apărem şi noi în viaţa cuiva. Parcă ştim de undeva din instinct cum şi când să intervenim pentru a avea rezultatul dorit. Victoria e a celor care îşi cunosc inamicul , dar şi pe ei înşişi.
Cine crede că odată înfăptuită cucerirea, războiul încetează, se înşeală. E încă una din capcanele bătăliei.
Nu mă refer aici la provocările cotidiene pe care fiecare cuplu reuşeşte sau nu să le depăşească, ci mă refer la modul în care cei doi se regăsesc pe poziţii de luptă. Oare tocmai acest sentiment i-ar putea ţine împreună o viaţă întreagă? E o întrebare la care încă mai caut răspunsul.
Romanul lui Frederic Beigbeder, Dragostea durează 3 ani, tratează acest sentiment din perspectiva chimiei- o perspectivă recentă- conform căreia acel sentiment care ne dă fiori durează nu mai mult sau mai puţin de 3 ani.
Producerea acestui sentiment este ,din acest punct de vedere, mai mult o consecinţă a schimbărilor hormonale, a vărsării oxitocinei, numită şi hormonul fericirii. Din moment ce această “revărsare” nu s-ar mai produce, ar dispărea şi sentimentul- ai deveni un bun amic cu nevasta, de pildă. De aceea şi afirmă la un moment dat autorul că dacă simţă că nevasta ţi-a devenit cel mai bun prieten, ar fi momentul să îi propui unei bune prietene să îţi devină nevastă!
Autorul vorbeşte de asemenea despre”fluturii din stomac”, sentiment pe care îl încercăm cu toţii în primele momente ale iubirii noastre, precum şi sentimentul de unicitate- părem a fi singurii care simt asta! Totul se centrează în jurul relaţiei noastre, iar noi devenim centrul universului pentru persoana iubită. Acest sentiment ar fi unul potrivit primului an de relatie. Cea de–a doua etapă ar fi bucuria descoperirii- deja putem interpreta dorinţele celuilalt dintr-o singură privire. Şi suntem cât se poate de mulţumiţi de aceasta.
În a treia etapă- care ar putea coincide, de ce nu, cu al treilea an, începem să « invadăm » prea mult spaţiul celuilalt, să îi acaparăm dorinţele , să împărtăşim problemele casnice- fără a şti , dar putând totuşi să prevedem spre ce anume ne îndreptăm.
Odată ce am “ars”toate etapele, intervine rutina, momentul când stai la masă în restaurant şi nu mai ai ce vorbi cu persoana din faţa ta- ea ar putea interpreta faptul că îi admiri ţinuta,sau discursul, dar tu de fapt, asculţi pălăvrăgelile celor de la masa alăturată.
E momentul când cei doi se regăsesc ca doi străini, sau cel mult ca doi amici.
Nu cred în dragostea eternă. Aici şi acum. E posibilă într-un alt tip de existenţă. Dar până atunci, e o poveste de oblojit sufletele celor care au încă acea nevoie de afecţiune, suflete care încă caută şi încă cred. Să nu uităm că şi grecii au pus în cutia Pandorei inclusiv speranţa. Ne agăţăm de aceasta cu disperarea cu care un sinucigaş se prinde de frânghia care îi oferă eliberarea.
Sunt o eşuată în ce priveşte afectivitatea. Nu ştiu nici cât să dau , nici cât să primesc. Zeii nu m-au înzestrat cu buna cumpătare. Caut mereu ce nu e şi sufăr de câte ori nu primesc . Singura mea consolare e aceea că suferinţa purifică. Aşa se spune. Şi aşa aş vrea să cred.
Mă veţi întreba poate:”OK, ce legătură are asta cu noi, cu relaţia în care ne pierdem sau de ce nu, ne regăsim?” De fapt, fiecare îşi trăieşte povestea de dragoste aşa cum ştie mai bine. Şi nu cred că în acest sens ar putea exista o reţetă. Poate doar aceea a respectului de sine.
Nu îmi doresc ca aceste rânduri să sune exclusiv ca o confesiune, în fond, ceea ce mi-am dorit e să probez în ce măsură mentalitatea timpurilor în care trăim, ne afectează viaţa, inclusiv cea intimă. De ceva vreme, de când cu frământările modernismului, dospeşte în noi ideea că totul e relativ , valoarea, iubirea , arta, iar fericirea nu e un lucru aşa la îndemână.
Omul ( post )modern- apelez şi eu la un clişeu des utilizat în mediile literare- nu mai e un om fericit pentru că relativizează totul. Nu mai are nimic concret de care să se agaţe şi care să îi mulţumească aşteptările. Nu mai crede cu adevărat în Dumnezeu, în valorile eticii, în posibilitatea unei iubiri sincere şi salvatoare. E într-un continuu război cu el şi cu lumea din care face parte. Lipseşte şi acea aplecare spre nevoia celuilalt de a fi înţeles şi de a fi acceptat.
Iar una dintre metodele care sper să funcţioneze şi în cazul meu e accea de a înceta războiul cu mine însămi, de a mă accepta aşa cum sunt, cu trăirile, emoţiile şi cu eşecurile mele, de a privi spre celălalt cu încredere . Atunci aş şti că biruinţa nu e departe.

One thought on “În dragoste şi în război, totul e permis

Lasă un răspuns

Top