You are here
Home > Coltul m@gic > Comercial versus Kitsch?

Comercial versus Kitsch?

Poate că e un titlu ce transpune prea categoric realitatea în care trăim- cu toţii ştim că viaţa nu e o simplă combinaţie de alb-negru, artă-kitsch, comercial-undergrund…
Frumuseţea vieţii constă tocmai în nuanţe, în ceea ce formează registrul special în care să ne refugiem atunci când cotidianul pune stăpânire pe sufletul nostru.
Să mă fac bine înţeleasă: consider că omul nu poate trăi fără credinţă, fără artă şi fără valori spirituale- oricum ar ocoli aceste datumuri existenţiale, de sine însuşi nu se poate ascunde. Menirea omului, căci s-ar putea vorbi despre o menire- omul nu e nimic fără un scop superior – e aceea de autocunoaştere, iar acest fapt e enunţat încă din Antichitate (Socrate” Cunoaşte-te pe tine însuţi”).
În opinia mea, scopul Artei este catharsis-ul, purificarea emoţiilor negative , curăţarea sufletului, eliberarea de pasiuni, acestea ducând la o cunoaştere mai bună a sinelui şi, implicit a lumii.
Sunt de acord că trăim în era tehnologiei, a comunicării de orice natură şi a consumismului. Totul e de vânzare şi se ştie că fiecare om are preţul său.
Cu toţii ştim ce beneficii a adus computerul în viaţa noastră: rapiditatea comunicării, abundenţa de informaţie- uneori şi aceasta, nefiltrată şi chiar alterată.
Dar în definitiv, comunicăm mai uşor, ne facem mai bine înţeleşi , sau ne ascundem în spatele clişeelor de tot felul, care nu fac altceva decât să ducă la depersonalizarea noastră?
Cam aşa stau lucrurile şi în ce priveşte cărţile”în vogă”: se ia un subiect cât se poate de siropos, se îmbibă cât se poate- uneori până la refuz- de scene de sex explicit, iar apoi se dă un final fericit, că aşa “prinde la public”. A, şi încă ceva! Nu poate fi negat succesul povestirilor orientale, care cu toatele ne dau idei cum să trăim mai zen şi mai feng-shui.
Nu îmi propun să dau nume, nu sunt în măsură să arunc eu prima , piatra, dar trebuie să recunoaştem că a devenit un adevarat trend: cu cât o carte e mai controversată sau vinde sex, cu atât are mai mult succes. Apar astfel prostituate care îşi descriu meseria în cele mai mici detalii, fete cu începuturi precoce, dar productive într-ale sexului, masturbări în grup, sex în grup, combinaţii de n luate câte z.
Să nu uităm însă că, comercial nu înseamnă şi valoros, iar dacă publicului i se oferă doar “pâine şi circ”, doar atât va cere- căci pentru a avea un public elevat , e nevoie să îl cultivi.
Sunt conştientă că produsul artistic e înfăptuit atât din inspiraţia artistului , dar şi din dorinţa de a-i fi apreciată truda. Cine nu recunoaşte acest fapt este un ipocrit. Din această dorinţă de apreciere de către public a operei sale, vine şi ideea de comercial, mulată parcă pe timpurile în care trăim.
Dar de aici şi până la o prostituare a artei ar mai trebui să fie mult. Nu sunt de acord cu faptul că un artist trebuie să producă ce “dictează”publicul- fie că artistul e scriitor, pictor sau sculptor. Nu vreau să par prea înverşunată, dar în acel caz, s-ar mai putea discuta despre verticalitatea artistului, sau chiar a creaţiei sale?
Timpurile în care trăim ne fac aproape imposibil accesul la verticalitate. Ceea ce are mai specific acestă stare este o anume constanţă- avem nevoie de o constantă în viaţa noastră. Trăim sub impulsul zilei de mâine, a goanei după fericirea confecţionată de-a gata, a timpului pe care nu îl mai putem gestiona sub niciun fel, dar uităm că există ceva valoros, şi anume trecutul nostru. Nu e vorba de o întoarcere în trecut, sau de o retrăire continuă a acestuia, dar avem nevoie de o reconciliere cu acesta. Oriunde a existat un război, e nevoie de o reconcilere. Se ştie că modernismul a adus cu sine revolta împotriva trecutului, revoltă care subzistă încă în subconştientul colectiv.
Consider că actul artistic nu poate fi coerent fără o măcar minimă legătură cu trecutul. Se ştie că fiecare curent artistic a adus ceva nou, dar a păstrat şi ceva din viziunea unui curent anterior: simboliştii,în literatură, au adus cu ei obsesia morţii şi a degradării umane lente, dar au pornit de la viziunea pesimistă a romanticilor asupra lumii. De aceea nu poate fi vorba de un curent artistic pur. Există simbioze, există întrepătrunderi, şi există şi diferenţieri, atât ca formă, cât şi ca fond. În toată desfăşurarea acestor curente, a existat un acord între dezvoltarea acestora şi mentalitatea , viziunea oamenilor.
Sunt conştientă că şi artistul e supus convenţiilor de tot felul- sociale, mentale şi chiar financiare. Dar artistul nu face parte doar dintr-o perioadă anume, el aparţine eternităţii.
Acest fapt este chiar una din explicaţiile asupra neadaptării marilor artişti la vremurile în care au trăit, adesea fiind chiar respinşi de societate. Sau dacă nu se ajungea pâna acolo, deveneau ei înşişi însinguraţi, şi asta datorită firii lor boeme, neconvenţionale.
Acum, când abstractul domină imaginarul artistic, poate fi desuet un pictor care dă, de pildă, o interpretare clasică unui portret. Dar eu, şi poate greşesc aici, căci nu sunt nici pe departe critic de artă, găsesc că e infinit mai preţioasă tocmai această tendinţă. Aceasta înseamnă să fii cu adevărat valoros, să îţi permiţi să ignori tendinţele generale şi să aduci ce ai mai specific ca artist. Pentru mine, arta înseamnă trăire adevărată, calitatea actului artistic- modul în care acesta intresectează cu Absolutul. Apreciez creaţia care transcende un curent, care face o excepţie de la regulă. Şi mai ales, arta care transmite ceva.
Nu îmi repugnă tot ce ţine de comercial. Dar resping ideea unei supuneri absolute în faţa tendinţelor de tot felul: dacă de pildă, prefer un impresionist, nu voi cumpăra artă abstractă. În fond, e dreptul meu de a alege, şi nu doresc să fiu la modă, principiul estetic e cel care domină alegerile mele.
Kitsch-ul,ca şi concept , are un sens larg, manifestându-se nu numai în artă. El denotă un stil de prost gust, datorat în primul rând lipsei originalităţii.
Nu îmi repugnă tot ce ţine de comercial. Nu tot ce e comercial e şi kitsch.
Dar resping ideea unei supuneri absolute în faţa tendinţelor de tot felul: dacă de pildă, prefer un impresionist, nu voi cumpăra artă abstractă. În fond, e dreptul meu de a alege, şi nu doresc să fiu la modă, principiul estetic fiind cel care domină alegerile mele.
Avangarda, ca şi curent literar-artistic, e cea care aduce kitsch-ul în prim-plan , atât prin arta plastică, cât şi prin literatura de masă. Acesta e un produs al revoluţiei industriale, care vine în contradicţie cu pudibonderiile burgheze,cu mentalităţile învechite şi încorsetate ale acestui tip de societate. Avangardiştii, şi-au propus să revoluţioneze societatea în ceea ce are ea mai intim,şi anume mentalitatea oamenilor şi în felul lor, au reuşit.
Ce şi-au propus avangardiştii este însă şi o revoltă împotriva artei veritabile , care nu îl mai atrăgea pe omul simplu. Nu îl mai atrăgea, şi nici nu îşi mai permitea. Financiar vorbind. Şi cine îşi permite să achiziţioneze astăzi un tablou al lui Da Vinci?
Dacă Da Vinci face parte din artiştii săi preferaţi, omul comun, nu are la îndemână decât posibilitatea unei copii a vreunei opere de-a acestuia. Şi de aici nu e mai decât un pas până la conceptul de comercial, şi chiar de kitsch.
Odată cu epoca industrializării, era nevoie de un nou tip de artă, pe care fiecare om să şi-o poată permite. Dar scopul nu scuză mijloacele, iar accesibil, comercial nu ar trebui să însemne kitsch, deşi de multe ori se pune semnul egalităţii între acestea şi nu nejustificat.
Fiind un produs de masă al industrializării occidentale, kitsch-ul a făcut turul lumii distrugând originalitatea culturilor specifice fiecărei ţări în parte, iar astăzi e pe cale să devină cultură unversală. Şi aceasta pentru că are o arie de răspândire fără precedent. Kitsch-ul mai poate fi şi alăturarea nepotrivită a unor forme autentice, ce ţin de artistic, cu forme hidoase, de prost gust, de genul- o vază de plastic lângă o pictură a Giocondei.
Sau alte situaţii: o grădină frumos aranjată,cu vreo mie de pitici- cu sau fără Albă ca Zăpada; turnuleţe în toate stilurile arhitecturale lângă o sculptură veritabilă; afişe ce exprimă violenţă şi sex, alături de un altul ce prezintă de pildă, un festival folk. Toate aceste alăturări neinspirate fac parte din kitch-ul de zi cu zi, la care de cele mai multe ori închidem ochii- zicând că, cu cât observăm mai puţin, cu atât vom şti mai puţin şi vom fi mai fericiţi.
Dar ce nu putem face e să negăm existenţa unui astfel de trend. Şi acest fapt se propagă implicit în vieţile noastre. Punem la un loc frumuseţea sentimentelor noastre cu declaraţii ieftine luate de pe diverse site-uri şi iese un mix de toată frumuseţea, răspunsurile la întrebări personale, devin din ce în ce mai mult clişee- de exprimare şi chiar de gândire.
Chiar fără să vrem, ne trezim că preluăm clişee verbale din reclame, expresii uzuale ce devin tot mai adesea ticuri, iar de aici şi până la aplatizarea discuţiilor nu mai este decât un pas.
Soluţia nu e una “de masă”,nu există soluţii generale, ţine de fiecare din noi să apreciem mai mult actul artistic, iar pentru aceasta e nevoie de o continuă “şlefuire”a gusturilor noastre. Nu e suficient să stăm într-un fotoliu şi să citim un tratat depre artă. Şi cu asta să ne luăm de-o grijă.
O idee ar fi să ne lăsăm modelaţi în funcţie de dimensiunea verticală a existenţei. În loc să colecţionăm antipatii şi prilejuri de insatisfacţie, cum bine observa Andrei Pleşu că se întâmplă în socialul cotidian, să deschidem uşile muzeelor, ale teatrelor, ale librăriilor şi să participăm la re-crearea lumii. Prin această participare, trăire, devenim creatori ai unui orizont nou, a unei viziuni îmbunătăţite asupra vieţii şi asupra noastră. Poate atunci nu ne vom mai plânge atât de lipsa timpului, pentru că vom trăi timpul într-o altă dimensiune.

Lasă un răspuns

Top