You are here
Home > Coltul m@gic > Progresul ştiinţei, încotro?

Progresul ştiinţei, încotro?

Problematica şi provocările lumii moderne sunt extrem de delicate. Trăim într-o lume în care limitele cunoaşterii se extind tot mai departe (clonarea, ingineria genetică, transplantul de organe, procrearea medical asistată), iar morala îşi găseşte tot mai greu locul într-o lume secularizata, în care viaţa nu e privită ca un dar al lui Dumnezeu, ci ca un dat care nu se discută şi cu care omul modern are libertatea propriilor decizii.
Motivaţia cea mai puternică referitoare la înţelegerea problemelor de actualitate este faptul că un bun creştin trebuie să fie familiarizat cu poziţia Bisericii ; el poate fi de ajutor în măsura în care cunoaşte răspunsurile de pe poziţie creştină. Nu putem sta pasivi la problemele lumii. Trebuie să lucrăm în lume până este ziuă, pentru că ’’vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze’’.(Ioan 9,4).
Nu putem nega faptul că raţiunea umană a dus la dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei, care au contribuit la ameliorarea condiţiilor de viaţă umane, la tămăduirea multor boli şi la descifrarea multor taine din lumea macrocosmosului sau microcosmosului. Dar această dezvoltare tehnologică a dus la un evident regres spiritual : omul s-a înstrăinat din ce în ce mai mult de Dumnezeu. De câteva decenii, omul e de-a dreptul obsedat de ideea clonării’’cea mai tulburătoare şi cea mai uluitoare dintre manipulările genetice.’’
Manipularea materialului genetic al plantelor şi animalelor sau chiar a fiinţelor umane, implică consecinţe biologice şi sociale care au repercusiuni asupra tuturor. Dacă ne împotrivim avortului pentru că încalcă drepturile unei persoane nevinovate şi îi distruge viaţa, atunci anumite forme de inginerie genetică- mai ales noile tehnici de clonare- necesită un control mult mai atent, pentru că pot avea consecinţe dezastruoase pentru întreaga populaţie.
Prin aceste tehnici suntem puşi în faţa unei întrebări la care nu s-a încumetat să răspundă nimeni până acum :
– dacă ar trebui să ’’creăm’’noi un om, ce trăsături i-am da ? Oare am căuta să obţinem un supraom, cu o forţă intelectuală mult superioară celor mai mari valori pe care le-a cunoscut umanitatea ? sau am prefera un individ cu imense capacităţi fizice ? sau, poate un om ca toţi oamenii, dar capabil să zboare cu propriile aripi ?
O mulţime de întrebări se adaugă şi ne copleşesc prin ecoul lor biologic şi etic : care sunt trăsăturile comportamentale distincte ale oamenilor ? Generozitatea ? Spiritul de sacrificiu ? Capacitatea de a iubi şi de a urî ? Egoismul ? De ce trebuie să rămânem altruişti, de vreme ce supravieţuiesc tocmai aceia care ignoră spiritul de cooperare sau generozitatea ?
Controlând viaţa, vom demonstra universului că suntem o specie înţeleaptă, sau, dimpotrivă, că suntem o specie dementă, care se îndreaptă cu paşi siguri spre autodistrugere. În această privinţă, Albert Einstein făcea următorul avertisment :’’Timpul nostru se caracterizează prin descoperiri ştiinţifice extraordinare şi prin aplicaţiile lor tehnice. Să nu uităm totuşi că realizările tehnice şi cunoaşterea nu au dus umanitatea la fericire şi nici la o viaţă decentă.’’
Înainte de a intra în detalii, vom defini termenii-cheie: Eugenia desemnează în general ştiinţa care are ca scop îmbunătăţirea mediului genetic,adică însăşi natura umană, prin ajustarea factorilor de mediu şi a condiţiilor umane în general.
Terapia genică implică examinarea părinţilor în devenire pentru a se vedea dacă există pentru copiii lor riscul de a moşteni anumite defecte genetice, precum şi intenţii prenatale şi postnatale pentru corectarea acestora. Scopul său este terapeutic şi nu constă în sporirea unor caracteristici considerate dezirabile.
Ingineria genetică implică manipularea materialului genetic ( ADN) din gameţi sau embrion în scopuri terapeutice.
Organismul uman este compus din două tipuri de celule : reproductive (gameţii) şi cele somatice (nereproductive). Nucleul celulei somatice conţine 46 de cromozomi ( 23 de perechi). Celulele reproductive posedă 23 de cromozomi, astfel încât unirea spermatozoidului cu ovulul produce o combinaţie de 46 de cromozomi, care este unică, cu excepţia cazului unor gemeni monozigoţi . Fiecare cromozom conţine aproximativ 100.000 de gene ( segmente de ADN) care determină codul genetic al caracteristicilor moştenite. Ingineria genetică este posibilă datorită faptului că, întocmai unei holograme, fiecare nucleu al unei celule somatice conţine codul genetic al întregului organism.
Prin tehnologia’’ADN-ului recombinat’’este posibilă schimbarea structurii genetice a unui organism prin introducerea unor gene străine, fie în mod direct ( procesul este numit transformare), fie prin transmiterea virala ( transductie).
Tehnologia numită de regulă îmbinarea genelor, deşi limitată la bacterii şi la unele plante, deschide calea spre manipularea genetică a oricărei forme de viaţă, inclusiv cea umană.
Cu ajutorul unui aparat de analiză secvenţială a genelor, realizat la Caletech (anunţat în iunie 1986), oamenii de ştiinţă au reuşit să înceapă cartografierea compoziţiei genetice a întregului organism. Pe măsura ce avansează cunoaşterea genomului uman, ştim din ce în ce mai exact care este funcţia fiecărei gene şi unde sunt ele localizate în lanţurile de ADN. Dacă adaugăm mecanismul ’’care porneşte şi opreşte genele’’este posibilă deja efectuarea unor modificări selective importante ale materialului genetic, atât pe linia somatică, cât şi pe cea reproductivă.
Se ştie că reproducerea poate fi sexuată şi asexuată. Clonarea este tehnica cu ajutorul căreia se pot produce , pe cale asexuată, celule sau organisme identice, care provin dintr-o singură celulă sau dintr-un singur organism.
Dar clonarea nu este o invenţie a minţii omului pentru că ea există de când lumea. Omul se poate mândri numai cu tehnicile sale sofisticate, cu ajutorul cărora vrea să-L imite pe Creator. Înmulţirea asexuată o găsim în regnul vegetal, dar chiar şi în regnul animal, în general la protozoare.
Încă un exemplu concludent pentru clonarea naturală îl reprezintă cancerul. Prin diviziune mitotică, celula canceroasă dă naştere la două celule identice genetic cu celula mamă. La rândul lor, şi acestea se divid după acelaşi mecanism, apărând astfel mii de clone, care produc aglomerări de celule, ce vor constitui tumoarea canceroasă.
Aşadar, clonarea este o realitate. Se folosesc două tehnici:
1. nucleul unei celule somatice este transferat într-un ovocit denucleat şi activat;
2.se fuzionează o celulă embrionară cu un ovocit sau cu altă celulă somatică. Începe un joc ciudat : un ou se divide până în stadiul de 8 celule. Celulele sunt individualizate şi fiecare din ele fuzionează cu un ovocit. Rezultă alţi embrioni. Încep să se dividă, şi, după câteva multiplicări, celulele sunt separate şi clonate. Teoretic, se pot obţine nenumăraţi embrioni. Doar teoretic, căci, după două sau trei cicluri ’’jocul’’ se opreşte spontan.
Acum o jumătate de secol, doi experimentatori au anunţat clonarea unui batracian. Începutul anului 1997 anunţa ştirea’’bombă’’a anului : reuşita clonării unui mamifer (celebra de acum oiţă Dolly). Clonarea acesteia s-a realizat prin înlocuirea nucleului ovulului unei oi cu nucleul unei celule a glandei mamare. Reacţiile lumii ştiinţifice, dar şi ale opiniei publice au fost imediate şi intense. Sentimentele comune erau teama şi speranţa. Teama de turmă. Şi nu atât a unei turme de oi identice, cât a unei’’turme’’de oameni identici, având aceeaşi culoare, aceeaşi talie, acelaşi comportament , acelaşi ..,acelaşi…
Legislaţia celor mai multe ţări a fost surprinsă descoperită. La 12 ianuarie 1998 la Paris, statele membre ale Consiliului Europei, luând act de evenimentele ştiinţifice intervenite în materie de clonare a mamiferelor, semnează un Protocol adiţional la Convenţie, care stipulează printre altele că « este interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane vii sau moarte ».
Întrebarea este de ce se opun biologii, şi mai ales, comitetele de bioetică, clonării. Mai întâi, pentru că, evitând reproducerea naturală, încercăm să preluăm rolul Creatorului. În al doilea rând, pentru că există riscul naşterii unor copii malformaţi- riscul teoretic e mai mare decât la copiii rezultaţi dintr-o fecundare naturală. Nimeni nu ştie dacă nu va apărea o patologie a duplicatelor.
Trebuie avute în vedere mai ales problemele etice majore pe care aceste tehnologii le deschid :
– Cine hotărăşte limitele experimentelor de acest fel ? Controlul noilor tehnologii va fi determinat, se pare, de criteriul profitului.
– Cine beneficiază de pe urma acestora ?
– Trebuie impusă în mod obligatoriu sterilizarea în cazul în care părinţii poartă gene anormale?
– Ar fi corect să li se ceară părinţilor în devenire aşa-numitul buletin genetic înainte ca aceştia să se căsătorească ? Dar dacă acest buletin genetic va fi impus pentru angajarea în serviciu,acest lucru nu va fi împotriva omului ? Prin acest « buletin »se va cunoaşte coeficientul de inteligenţă al unei persoane, precum şi viitoarele boli. Astfel, i se poate refuza angajarea, iar casele de asigurări sociale îi pot retrage protecţia.3
Tot în baza acestui buletin biologic se va putea stabili cine are dreptul de a se naşte. Astfel, va reînvia mişcarea eugenistă, care are ca scop crearea fiinţelor perfecte, precum şi eliminarea celor”imperfecte”.
– Cine îşi va asuma responsabilitatea pentru dezastrele ecologice, pentru epidemii, şi, în general, pentru rezultatele viitoare ale ingineriei genetice care ar putea avea efecte dezastruoase pentru întreaga omenire ?
Posibilitatea contaminării accidentale sau a epidemiilor alături de ameninţarea manipulării formelor de viaţă umane sau de alt fel întăreşte nevoia ca Biserica să insiste pe lângă guvernul federal să controleze experimentele din domeniul ingineriei genetice.
În domeniul agriculturii şi al producţiei de animale, ingineria genetică a apărut ca o adevărată revoluţie, aparent benefică vieţii. S-au realizat plante ce pot să-şi producă propriile insecticide ; au fost create enzime care dezvoltă şi consumă deşeuri industriale. Se vorbeşte despre bacteriile « bioremediere »prin folosirea unor microbi ca bacteriile şi fungii pentru a înlătura preparatele chimice toxice.
Pe de altă parte, aceste binefaceri sunt privite de mulţi ca fiind o adevărată nenorocire , datorită faptului că nu s-au detectat efectele negative privitoare la degajarea de bacterii şi viruşi transformaţi genetic.
S-a atras atenţia că producerea de specii uniforme în agricultură slăbeşte rezistenţa acestora la schimbările atmosferice şi la insecte. Alte obiecţii sunt de natură ecologică. S-a arătat că recoltele realizate genetic, hibridate cu alte varietăţi , pentru a crea”super-plante”şi alti hibrizi, pun în mare pericol stabilitatea ecologică.
În cadrul producţei de animale, ingineria genetică poate ajusta mărimea, greutatea, puterea sau chiar calitatea cărnii, dar, ca şi în cazul plantelor, amestecul în procesul micro-evolutiv al selecţiei naturale poate micşora fondul genetic cu consecinţe de nebănuit. De exemplu, introducerea hormonilor umani de creştere în porci a produs o varietate afectată de strabism şi artrită.
În ce priveşte ingineria genetică şi clonarea la plante şi animale, ea pare într-adevăr o revoluţie benefică vieţii. Şi asta pentru că, în cadrul tehnicilor terapeutice, ingineria genetică poate fabrica insulina umană, intereferonul( proteina care apără de infectare cu viruşi a celulelor canceroase ). Dar trebuie să fim precauţi, pentru ca nu cumva, câştigând acestea, să pierdem ceva mai important : creând noi specii, pot lua naştere forme de viaţă numite interspecii, care ar fi dăunătoare echilibrului natural. De exemplu, albinele ucigaşe, specie intermediară între albinele domestice şi cele sălbatice, au făcut ravagii în Statele Unite ale Americii. Şi aceasta pentru că oamenii de ştiinţă« s-au jucat »cu materialul genetic al albinelor, dorind să creeze specii mai rezistente.
Făcând o paralelă, nu putem să nu ne punem problema ingineriei genetice chiar şi la plante, dorinţa cercetătorilor de a crea « super-plante », rezistente la îngheţ sau la alte condiţii ostile de mediu, nu va produce nici un efect negativ asupra noastră, odată pusă în practică, şi, cu siguranţă, scăpată de sub control ?
În plus, susţinătorii clonării în general, promovează aşa-numitele « avantaje »ale clonării şi pornesc, în argumentarea lor de la clonarea animalelor : « Dacă se dovedeşte că clonarea nu are nici un efect asupra sănătăţii sau duratei de viaţă a animalelor de experienţă, ar fi rezonabil să tragem concluzia că acelaşi lucru este adevărat şi pentru fiinţele umane. »
Aşadar, de la clonarea animalelor la cea umană nu este decât un pas care va fi trecut cu uşurinţă, din moment ce accentul se pune doar pe viaţa hic et nunc, ignorându-se parcă existenţa vieţii veşnice- şi aceasta prin pretenţia absurdă a oamenilor de ştiinţă , care consideră că prin actul clonării se obţine nemurirea. Dar, pentru a ne bucura de o existenţă veşnică fericită, trebuie să ne gândim la mântuirea noastră, să ne gândim la Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii.Deci,nu prin modificarea genomului uman se poate crea omul desăvârşit, şi nu prin clonare îi putem asigura nemurirea.
Trecând de la teocentrism la antropocentrism, omul se consideră stăpânul creaţiei, capabil să-i răstoarne legile spre a-i « stoarce »beneficiile. De multe ori, luciferica încredere în forţele sale creatoare se întoarce distructiv împotriva omului, dar şi a planetei înseşi. Un exemplu îl ofera şi ingineria genetica şi clonarea , considerată cea mai senzaţională descoperire a sfîrşitului de mileniu.
Proiectul « clonării umane » reprezintă teribila derivă spre care este împinsă o ştiinţă fără valori.Proclamarea « morţii lui Dumnezeu », cu speranţa deşartă a unui « dincolo de om », aduce cu sine un rezultat clar : « moartea omului ».
Omul, căruia Dumnezeu i-a încredinţat creaţia, oferindu-i libertate şi inteligenţă, nu găseşte limite acţiunii sale, pentru a putea discerne între bine şi rău. În ce priveşte clonarea umană, trebuie să ne punem, cu toată sinceriatatea, întrebarea dacă o clonă are sau nu suflet. Acest lucru este cunoscut doar de Dumnezeu ; noi putem doar aduce supoziţii în această privinţă.
Unii compară clona cu gemenii monozigoţi, însă e greşită comparaţia cu aceştia, întrucât ei sunt rodul procreării, informaţia lor genetică este primită de la ambii părinţi, pe când clona se obţine pe cale asexuată şi posedă informaţia genetică a unui singur organism, de la care s-a prelevat nucleul unei celule somatice. De asemenea, de unde ar avea clona suflet, întrucât Dumnezeu creează sufletul fiecărui om la conceperea sa, dar nu-l creează din nimic, ca la facerea lumii, ci îl creează din sufletul părinţilor ?
S-ar putea ca o clonă să aibă numai viaţă vegetativă, ca şi celelalte vieţuitoare. Cu siguranţă însă că o clonă nu ar putea fi o persoană, deoarece nu are identitate proprie, izvorâtă din diversitatea a două persoane. Din această cauză, clona este o copie a unei fiinţe umane, o dublură a ei , nefiind nici el însuşi, nici altul. Nu se poate clona personalitatea unui om, nu putem clona « mintea »cuiva, deoarece aceasta este rezultatul existenţei unei vieţi. Prin multiplicarea trupului, nu înseamnă că multiplicăm sufletul. Clonând o persoană decedată, nu putem spune că “a înviat” acea persoană.
Uitând de Dumnezeu şi mândrindu-se cu tehnica de care dispune, omul de ştiinţă vrea să cloneze fiinţe umane”pe bucăţele”, prin eliminarea unei părţi a embrionului şi păstrarea numai a organelor de care avem nevoie, obţinându-se astfel inimi fără de corp, ficaţi fără corp.
Referitor la manipularea genetică, există opinii pro şi contra. Cei care pledează pentru, printre care şi Mark Ferguson, afirmă că avem obligaţia de a face tot ce e posibil, pentru a se ajunge la omul perfect : « un om modificat, capabil să reziste mult mai bine presiunilor mezofizice. Va fi posibil să inserăm genele care codifică anticorpi faţă de toate marile infecţii cunoscute, inclusiv hepatita B, malaria, SIDA,etc, sau am putea insera gene care ar repara ADN-ul şi ar întârzia îmbătrânirea ».
De cealaltă parte, Poithier afirma încă din 1992 : « Eu cred că viaţa începe în momentul întâlnirii celor doi gameţi. Eu cred că nimeni nu poate justifică intervenţia unei micropipete în destinul unui embrion. Unii vor spune că sunt naiv. Dar când observ un embrion uman sub un microscop, ceea ce văd este copilul care va rezulta. Sunt incapabil să mă disociez de aceste imagini. În aceste conditii, a manipula embrionii devine un gest greu de admis. »
Chiar şi în cazul terapiei genice trebuie să existe limite. Şi avem drept argument cazul orbului din naştere. La întrebarea ucenicilor : « cine a păcătuit : acesta sau părinţii lui de s-a născut orb ? », Mântuitorul răspunde : « Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. »(Ioan 9, 1-3). Deci, trebuie să primeze voia lui Dumnezeu, şi apoi dorinţele noastre, pentru că doar El ştie cu adevărat ce e mai bine pentru noi, încă înainte de naştere. Acest lucru trebuie să-l avem în vedere mai ales acum, când biotehnologiile oferă posibilitatea de alegere pe un calculator a principalelor trăsături fizice şi sufleteşti ale viitorului copil. Se pune problema dacă e nomală proiectarea unui copil în urma răsfoirii unui catalog ADN şi apoi alegerea lui ca a unui produs oarecare, la care poţi să şi renunţi dacă nu-ţi satisface cerinţele. Se ştie că fiecare persoană este unică, aşadar, clonarea este un grav atentat la dreptul nostru de a fi unicate.
Oamenii de ştiinţă oferă aşa-numite avantaje ale clonării : faptul că se pot clona marii creatori ai culturii noastre sau posibilitatea de a produce numai indivizi sănătoşi, fără maladii transmise ereditar, precum şi posibilitatea tratării unor afecţiuni cardiace prin clonarea celulelor unei inimi sănătoase şi injectarea acestora în zone la în care s-au produs afecţiuni. Dar tot ei par să ignore cheltuielile cu adevărat problematice în această privinţă :
– Cum va reactiona o echipă de geneticieni în faţa cererii unui schizofrenic sau maniaco-depresiv de a fi clonat ?
– Ce se va întâmpla dacă vor fi clonaţi indivizi capabili să execute orice ordin, fără discernământ, inclusiv ordinul de a ucide ?
– Cine va hotărî pe cel care va fi clonat ? Pe ce criterii ?
– Care va fi statutul social al clonelor ?
– Care vor fi relaţiile dintre donor şi copie? E sigur că nu vor fi legături tradiţionale.
– « Tatăl »va urmări propria sa desfăşurare în timp,îşi va regăsi copilăria şi adolescenţa în alte condiţii de mediu.
– Cum va reacţiona donorul în faţa dispariţiei accidentale a copiei sale ?Ar fi cam ciudat, parcă şi-ar trăi propria moarte.
– Se ştie că fiecare celulă are ceasul ei biologic.Astfel,s-ar putea să existe într-un trup tânâr, un individ bătrân, dacă ar fi prelevată, în vederea clonării, o celulă bătrână.
Problema clonării este de asemenea delicată şi pentru că se cunoaşte foarte puţin, aproape deloc, despre experienţele de acest fel.
O senzaţie recentă în acest sens este oferită de expertul american în probleme de fertilitate, Panos Zavos care « a reuşit cu succes să introducă un embrion uman clonat în uterul unei femei »,însă textele ulterioare au arătat că respectiva pacientă nu a rămas însărcinată.
Embrionul a fost creat dintr-un ovul imatur al unei femei şi o celulă extrasă din pielea unui bărbat. Procedeul utilizat în acest caz a fost identic cu cel folosit la clonarea oiţei Dolly. Principala problemă legată de aceste încercări de fertilizare este dată de şansele sporite de a se dezvolta diferite defecte genetice care ar ameninţa şansele de a se naşte subiecţi sănătoşi.
Aşa cum a sesizat marele scriitor şi om al lui Dumnezeu, F.M.Dostoievski în toată opera sa, raţiunea fără limite şi lipsită de sentimente, este diavolească. Ea îl duce pe om la pierzare pentru că e însoţită de orgoliu, care anihilează glasul conştiinţei din om.
Dar, din moment ce glasul conştiinţei nu se mai poate auzi, fiind atât de sufocat de raţiunea orgolioasă a omului, de ce să ne mai mirăm că trăim vremuri când clonarea e subiect de actualitate şi nu numai subiect, ci şi act realizabil şi chiar înfăptuit ?

Bibliografie :
1. Breck G.,Darul sacru al vieţii , Ed.Patmos, Cluj-Napoca,2001 ;
2. Cosma Sorin, Curs elementar de bioetică, Marineasa, Timişoara, 2002 ;
3. Dumea Claudiu, Omul între « a fi »şi « a nu fi », Bucureşti, 1998 ;
4. Grancea Oana, Ce este clonarea, Bucureşti, 1999 ;
5. Maximilian C., Un genetician priveşte lumea, Bucureşti, Romcart,1994 ;
6. Maximilian C., Călătorie în universul genetic uman, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,1977 ;
7. Stan G., Teologie şi bioetică, Ed.Bisericii Ortodoxe,Alexandria, 2001.

2 thoughts on “Progresul ştiinţei, încotro?

Lasă un răspuns

Top