You are here
Home > Coltul m@gic > Iubirea Ingerilor

Iubirea Ingerilor

„Aveam destula suferinta in suflet ca sa mai adaug vreun pic”.

images

1

Cred ca in fiecare orasel de provincie, dar chiar si in cartierele Bucurestiului,
gasesti o fata ca mine: genul de omul – victima.
Hartuiala de la camin, facuta de copii si de educatoare. Apoi, tata beat aproape
in fiecare saptamana si eu ascunsa sub pat ca sa nu dau ochii cu el. Apoi batjocura
de la gimnaziu, MMCP, era la gramatica prescurtarea de la mai mult ca perfect. Dar
pentru colegii mei care scriau multe prostioare pe tabla insemna:”Monica e mare
capra proasta”. Sau pipaielile din recreatie ale baietilor. Inghesuiala de la colt.
Motiv pentru care nu mai ieseam deloc in recreatie. Si eram nevoita sa ma abtin de
la un simt elementar, de a merge la buda, doar ca sa ii evit.
Si nu ma omoram sa raspund la lectii, desi profesorii stiau ca invat, ca eram docila
si ascultatoare. Pentru ca daca raspundeam la lectii, colegii in recreatii ma luau
peste picior ca sa imi dea un sentiment de ridicol, doar pentru ca invatam. Poate era
ceva prea mult pentru ei. Ridiculizarea mea a ajuns asa de departe ca la sfarsitul clasei
a-VIII-a, cand urma sa ridic diploma cu Premiul I la careu, am preferat sa nu ma duc
deloc in ultima zi de scoala. Ca sa scap de vesnica lor hartuiala.
Si tot asa, starea mea de victima se perpetua mereu, ca o schema din care nu mai puteam
iesi.

Am ajun la Colibasi cand am implinit 18 ani. Si imi asum fapta pe care am facut-o:
a fost o crima. Am fost violata inca de la 4 ani de tatal meu. Timp de 14 ani am
indurat bataile si batjocura acestui neom, ca altfel nu pot sa ii spun. Si mi-am
jurat ca daca tot continua asa, voi fugi de acasa. La scoala nu indrazneam sa spun.
Pentru ca, asa cum va spuneam, acolo eram luata peste picior. Pur si simplu nu
am mai rezistat si intr-o zi am umblat la franele masinii tatalui meu. Ceea ce
prevazusem, s-a intamplat intocmai, franele au cedat si masina s-a prabusit undeva
in zona Mateias. Masina era in plina viteza, tata iresponsabil ca de obicei beat
la volan, conducea prea tare pentru zona aceea. Si dus a fost. Odata cu el si angoasele
si cosmarurile mele. Asa credeam eu, atunci. Dar nu a fost asa.

Constatarea politiei a aratat ca masina avea peste 90 la ora cand a „zburat” efectiv
peste parapetul strazii intr-o curba periculoasa.
Pana jos, masina s-a rostogolit de cateva ori, iar taica-meu s-a facut praf si pulbere,
era deja de la bautura, dar acum s-a facut la propriu.
Ma gandeam ca poate scap basma curata. Dar nu a fost sa fie. Am primit condamnare pe
30 de ani, as fi primit pe viata daca nu ar fi existat violurile care s-au dovedit
„cauzele care au dus la acumulari de resentimente asupra tatalui, datorate abuzurilor
sexuale”, vor scadea sentinta…bla, bla…
Si avand abia 18 ani impliniti, cu cei 30 de ani primiti, ma gandeam ca o sa ies
pe la 48 de ani. Poate mai devreme mi s-a spus, daca ma comportam exemplar si as fi fost
eliberata conditionat.

Poate ca va intrebati cum de am reusit psihic sa indur atatia ani atrocitatile tatalui
meu. Pai eram abuzata doar cand mama era plecata de acasa, la cumparaturi sau la
serviciu, ca lucra in schimburi la Uzina Aro. Apoi cand ii povesteam, ea era asa
de terorizata de ce ii spuneam, ca de indata izbucnea in lacrimi de-i sarea camasa
de pe ea. Si starea ei imi parea mai grava ca a mea. Primea mereu pumni in cap de la
taica-miu, scandaluri din cauza bauturii. Si basca faptul ca tata o mai insela pe
mama deseori. Si cand se intorcea de pe doua carari, era plin de ocari si ne batea
de ne rupea.
Vecinii nu se bagau, desi se auzea clar prin peretii subtiri de la bloc, tipetele
si injuraturile lui taica-miu. „Cristosii mati!Curva dracu! Futu-te in gura hahalera
dracu!”Si o tinea ore in sir cu injuraturile si caftelile.
Ma rugam la Dumnezeu, „Doamne, de ma voi marita vreodata sa nu imi dai vreun
betiv de barbat, ca prefer sa raman singura, dacat sa trec prin ce am trecut acasa”.

Dar cum imi petrec cea mai buna parte a vietii in inchisoare, slabe sanse sa imi
iau vreun sot. Nu ca m-as fi dat in vant dupa baieti. I-am evitat mereu, mai ales
din cauza lui taica-meu. Si cu greu mi-ar fi fost sa pot avea vreo prietenie
cu vreun baiat. Sufleteste eram ravasita.

Si asa am adunat in mine foarte multa ura, ca un buboi plin de puroi si, dintr-o
data, s-a spart. Daca as fi putut evita crima, as fi facut-o. Poate daca mama ar fi
intervenit. Sau profesorii de la scoala. Sau vecinii. Sau Politia.Dar nu m-a aparat
nimeni. Eram doar eu, ca victima, cu agresorul meu.
M-a facut sa imi urasc fiecare celula a corpului meu. Si de fiecare ocazie cand ma abuza,
muream de fiecare data de rusine. Ma rugam seara dupa viol, ca sa ma ia Doamne-Doamne peste
noapte sa sa scap de acest iad.

Si acum „par a fi in curs de reabilitare”. Am facut in cadrul inchisorii un Atelier de
creatie. Avand atatia ani la dispozitie, am facut multa terapie. Si psiholoaga mea m-a
invatat multe. Dar mai ales mi-a redat increderea in sine, in oameni.
In Atelierul meu de creatie am inceput cu impletituri. Faceam pentru zilele de 8 Martie,
martisoare, bratari, brose, felicitari, papusele. Si alte nimicuri. Dar toate acestea
mi-au populat sufletul cu gingasia lor si au dat rost existentei mele.
Invatasem sa fac cusaturi romanesti pe etamina, pe ie. Am facut mii de lucruri de acest fel.
Si pe langa mine am mai atras in timp o gramada de fete la lucru.

Era o fata, acuzata ca si-a omorat sotul. Aproape ca ii cazuse din greseala in cutit.
El venise beat acasa. Ea gatea. El s-a dat la ea, a cazut din greseala, ca era foarte
ametit, peste ea. Avea cutitul in mana si inevitabilul s-a produs. Degeaba a explicat ea ca
a fost un accident. Politia a gasit amprentele ei pe cutit, gata, caz clasat.
M-a invatat sa sculptez in sapun, mici ingerasi pentru cadouri.

Si mai era o fata, Cristina, cea mai ciudata si mai dura de acolo, pentru ca era
neprietenoasa. Si nu zambea niciodata. Era instructor de karate, la Campulung,
dar, desi era asa dura isi adora ursuletii ei de plus.
Maica-sa ii aducea prin intermediul celui care aproviziona Atelierul de artizanat.
Cristina a devenit prietena mea cea mai buna, pe viata chiar.Reuseam sa fac fetelor
de la Atelier mici surprize, ingerasi sculptati in sapun, infasurati intr-un snur mare
cu rosu si alb, de ziua femeii, pe 8 Martie. Chiar am reusit sa facem un tort de biscuiti.
Am adunat toate fetele biscuitii de pe trei saptamani si am pastrat zaharul de la mese,
zahar cu care am insiropat biscuitii,si am pastrat si gemul de la mic dejun pentru
umplutura.
Momentele acestea pareau asa de magice, eram cu toate impreuna, la unison si eram fericite.

Uneori, la sfarsit de saptamana, aveam proiectii de filme siropoase, relaxante si placute
pentru sufletele noastre romantice…
Aveam si o mica biblioteca in cadrul Atelierului. Aici aduceau carti de literatura, cu multe
povesti cu final mai mult sau mai putin fericit.
Carti de gradinarit, de tricotat, de gospodarie. Si cele mai interesante erau cartile de
psihologie. Cel putin pentru mine. M-au ajutat sa imi refac sufletul zdrenzuit.
Bucatica cu bucatica. Si am avut timp berechet sa recladesc sufletul sfasiat, inca din
copilarie.

Am evitat sa aduc vreodata droguri sau bautura. Nu-mi place nimic din ce ar putea sa-mi
aduca aminte de vicii. Mai ales ca am fost o victima. Nu am ajutat pe nimeni sa se
omoare sau sa ucida pe cineva.
Aveam destula suferinta in suflet ca sa mai adaug vreun pic.
Faceam rost de multe flecustete pentru fete. Asa ca, atunci cand Cristina mi-a cerut un briceag,
i-am facut rost fara ezitare. Mai ales ca o simpatizam foarte mult, pentru ca ma luase de
la inceput sub aripa ei. Eram singura persoana din acea inchisoare cu care vorbea.
Ma temeam sa nu faca vreo prostie cu el, dar m-a asigurat ca nu. Si am crezut-o.
Si asa a fost.

*

Lasă un răspuns

Top