You are here
Home > Coltul m@gic > Ce ne lipseşte? – simplu apel la umanitate-

Ce ne lipseşte? – simplu apel la umanitate-

Ce ne lipseşte?
– simplu apel la umanitate-

Citind Recviem pentru un vis, de Hubert Selby Jr. , am conştientizat profunda criză a postmodernităţii…în căutare de visuri, de trăiri reale, de speranţe. Inclusiv subiectele artistice sunt morbide, frizând grotescul. Sunt realtăţi crude, şi toate îţi lasă un gust amar : peste tot domneşte dependenţa de substanţe, de televizor, de calculator , de sex. Se poate ajunge chiar la o depersonalizare a omului, care se află în continuă şi inutilă căutare. Tot timpul omul caută ceva din afară, acel ceva care să-i liniştească sufletul.
Dacă o durere fizică poate fi întrucâtva curmată de analgezice, sufletul, fără Dumnezeu, nu-şi găseşte leac, şi nici sens. Şi cel mai des, aceasta e cauza toxicomaniei. După cum arată numele, toxicomania e de-a dreptul o nebunie, nebunia de a te otrăvi, şi reprezintă o patimă, înrobindu-l pe om atât fizic , cât şi spiritual. Devine obsesia care-i ruinează viaţa. Toxicomania devine tot mai mult un refugiu al subiectului în sine însuşi, aşa cum afirmă părintele profesor Sorin Cosma in O abordare creştină a Bioeticii.
Cele dintai descrieri ale toxicomaniei moderne au fost acelea ale morfinismului. Dacă în 1949 erau puse sub controlul internaţional doar 17 droguri, în 1963 numărul s-a ridicat la 83, iar acum a depăşit de mult suta. Numărul drogurilor a crescut, cu atât mai mult cu cât s-a creat o adevărată”industrie” a preparării lor sintetice.
Nocivitatea drogurilor se realizează în 3 faze: prima e cea a plăcerii, toxicomanul vede în această stare, una superioară orgasmului. A doua fază e cea morbidă, atunci când toxicomanul ar face orice să mai trăiască senzatia de la început. Dar nu o va mai găsi niciodată. Asta e de fapt esenţa drogurilor. Provoacă plăcerea şi creează dependenţa organică, lăsând omului iluzia că va mai putea simţi aceeaşi senzaţie de plăcere maximă. Şi aici e o unealtă a diavolului, pentru că sădeşte în sufletul omului iluzia că asta îl va face fericit. Ultima fază e cea de degradare, de bulversare a vieţii psihice şi fizice, ducând subiectul la prăbuşire.
Adolescenţii recurg la droguri din inconştienţă, nesiguranţă , din lipsa modelelor, din lipsa unei familii, sau din dorinţa de a aparţine unui anturaj şi chiar de a brava în rândul prietenilor. Nu sunt constienţi de nocivitatea lor, mergând pe principiul” eu nu pot deveni dependent”. Nu reuşesc să le schimbe directia, nici campaniile antidrog, nici predicile profesorilor, pentru că undeva în adâncul lor simt o durere mare, deşi nu vor să o recunoască. Se simt singuri, părăsiţi de părinţi, care ori au divorţat, ori sunt la lucru prin ţări străine. Rămăşi acasă, se simt cumva fără direcţie, încă nu ştiu ce e mai bine pentru ei, le lipseşte educaţia caldă, morală, părintească. Şi de cele mai multe ori, încep să fumeze, să bea, să se drogheze, dintr-un soi de revoltă la adresa lumii în care trăim, a sistemului corupt. Ei vor cumva să se înstrăineze de greutatea vieţii şi de ipocrizia semenilor, însă nu găsesc metoda potrivită.
Lupta împotriva drogurilor e dură şi grea. Societatea , în loc să-i abandoneze ar trebui să-i ajute: traficanţilor de droguri să le putrezeasca oasele în închisori, educaţia să fie profundă, nu doar la nivelul pliantelor, să fie o cooperare între Biserică, stat, familie , şcoală.
Se încearcă tot felul de metode terapeutice. Unii susţin că cei aflaţi sub dominaţia drogurilor trebuie total detaşaţi de droguri. Alţii încearcă să trateze toxicomania printr-o micşorare treptată a dozei.
La polul opus se află cei care consideră că toxicomania nu trebuie considerată flagel social, şi propun să nu li se pună interdicţii consumatorilor, ci să fie lăsaţi să se convingă singuri să renunţe la ele. Oare aceştia să fie cei care luptă inclusiv pentru legalizarea drogurilor?
Mai greu se va convinge toxicomanul de nocivitatea drogurilor, şi asta pentru că , drogul , odată intrat în sânge, îi opreşte puterea de a judeca, făcându-l un sclav inconştient al patimii. Deci, ar fi aproape imposibilă restaurarea lui ca persoană integră. Chiar după ce au renunţat la droguri, persoanele respective au rămas cu grave sechele, chiar traume. Iar mass-media prezintă tot mai des tinerii morţi în urma unei supradoze, sau chiar, murind sub ochii noştri, in plină stradă.
E timpul să ajutăm cu un sfat, cu o vorbă bună, cu o privire încurajatoare, un tânăr, care are atâta nevoie de atenţia noastră. Să le acceptăm micile rebeliuni, pentru că tinereţea e condimentată şi cu aşa ceva, însă să oferim din înţelepciunea vârstei, să vorbim cu ei deschis şi , pe cât putem, să îi apropiem de Biserică.
Şi doar aşa , le putem spune acestora, asemenea psalmistului David:” Caută fericirea ta la Domnul şi El va împlini dorinţele inimii tale. Încredinţează Domnului căile tale. Nădăjduieşte în El , şi El te va călăuzi”.

Lasă un răspuns

Top