You are here
Home > Coltul m@gic > Iubire > Viaţa, între capriciu şi necesitate

Viaţa, între capriciu şi necesitate

padure
padure

Partea a treia

Nevoia fiecăruia dintre noi de prieteni e la ordinea zilei. Oricine se poate lăuda că are cel puţin un prieten cu care iese uneori la film, la o plimbare sau cu care mai bârfeşte pe altcineva.
Într-o zi, prietena mea m-a sunat şi începuse a-mi povesti despre soţul ei, despre cum s-au căsătorit şi despre nenumăraţii ei copii. Îmi spunea despre neînţelegerile cu soţul ei şi încerca să îmi explice cauza acestor certuri. Şi tocmai când vroiam să o fac să înţeleagă să încheie mai repede convorbirea (că trebuia să ajung la un examen), spuse:”De curând soţul m-a ameninţat că mă omoară. “ M-a paralizat. “Cum , aşa dintr-o dată? Poate glumeşte”. “Nu, nu glumeşte, e serios. Şi nu ştiu ce i-a căşunat aşa deodată pe mine. Acum mă tem şi pentru copii.”
“Dar ce-i aşa grav, de ce te acuză? Şi orice ar fi, cum să se ajungă chiar aşa departe? E groaznic.” “Da, şi nu ştiu ce să fac; mă gândeam să mă duc la mama cu copiii. Mi-e că în curând nu o să mai auzi de mine.” Chiar nu ştiam ce să fac. Apoi zic:”Dar chiar aşa, ce se întâmplă cu el? A luat-o razna? E dilimache?” “Nu, e ok. Dar de la o vreme e foarte arţăgos şi nu-i mai intru deloc în voie. Iubeşte mult copiii şi şi-ar da viaţa pentru ei”.Apoi ea zice că de când se gândeşte la asta nu mai poate dormi noaptea.
Şi-apoi, încet – încet a început să se explice. În munca lui de cercetare, că lucra în documentare, soţul ei dăduse peste o scrisoare stict secretă. Dar în ea nu erau cine ştie ce coduri secrete sau formule sofisticate. Nu. Era o scrisoare de dragoste. Puerilă şi înduioşătoare. Cu multă tandreţe. Da. Uimitor era faptul că autorul scrisorii era primarul satului. Şi destinatara…soţia preotului. Vă daţi seama în ce belea putea intra dacă găsea aceste rânduri cine nu trebuia. Nu ştiu de ce, individul dorea să se afle adevărul. Şi prietena mea îngrozită striga:”Ce, nu vezi că ne duci la pierzanie? Ce interesează pe cineva de aventura primarului? Ce dacă preotul e înşelat de nevastă-sa? “Dar, zise el, nu pot să stau cu mâinile încrucişate fără să spun adevărul”. “Lasă asta, ce vrei să se uite la noi tot satul, că am stricat cu bârfele noastre două familii? Vrei să sufere copiii, să le distrugi viitorul, doar pentru ca să se ştie de această banală aventură? Şi când te gândeşti că eu mă zbat să fac copilaşilor mei un viitor cât mai bun. Te –apucă pe tine conştiinţa să arăţi lumii ceva ce nu trebuie arătat.”
Şi într-o zi ea primi un telefon, nu se ştie de unde, precum să aibe grijă ce vorbeşte şi cu cine vorbeşte ca să nu-i pară prea rău mai târziu. Chiar nu ştia cine a sunat-o. Dar de atunci ocolea pe toţi vecinii, rudele, şi încerca să vorbească din ce în ce mai puţin cu fiecare. Îi era teamă să se exprime ca să nu-i scape ceva despre aventura de care ştia. Şi de când soţul a fost şi el ameninţat cu telefoanele, amândoi au devenit foarte irascibili şi cu greu se mai suportau unul pe altul.
Într-o zi, prietena mea mi-a dat acel număr de telefon ca să sun şi eu, poate pot afla ceva. Sunam. Şi nu răspundea nimenea. Ba odată spunea din centrală:”Acest număr nu e alocat”, deşi ulterior prietena mea a mai fost sunată de la acelaşi număr de telefon. Apoi a început să mă sune cineva de la acel telefon şi când răspundeam, nu vorbea nimeni. S-a repetat chestia cu sunatul câteva zile şi săptămâni la rând. Neînţelegând ce se întâmplă, că mă simţeam urmărită şi hăituită, am început să am coşmaruri. Şi am visat cum un copil de doi-trei anişori mergea aiurea pe stradă. Şi se apropia de el un tir roşu, mare, care avea o viteză considerabilă. Şoferul văzu copilul şi îl claxona ca să plece de pe stradă. A încercat să încetineze tirul, dar din cauza vitezei nu prea putea, şi-atunci viră la dreapta, peste un gard de protecţie ca să ferescă copilul. Cabina tirului se desprinsese şi se sfărâmă de caldarâm, restul tirului se rostogoli şi luă foc. Copilul îmi apăru în vis cu o mâna ruptă de la cot, cu sângele curgând şi lăsând dâre pe asfalt. Am strigat la copil şi l-am luat în braţe. Cu şoferul nu mai ştiu ce s-a întâmplat că m-am trezit brusc din coşmar.
Apoi am sunat-o pe prietena mea să o întreb ce face ea şi familia ei şi dacă sunt bine. Dar nici că mai răspunse cineva la telefon. Şi nici de copiii ei ori de soţ nu mai aflasem nimic.
Peste o vreme mi-am luat inima în dinţi şi am făcut rost de adresa de la acel număr dubios de telefon şi m-am dus acolo. Am ajuns la cel care ne suna şi ne teroriza, pe mine şi pe familia prietenei mele. Speram că poate aflu ceva despre ea. Când am ajuns acolo, am sunat la o poartă de fier, care s-a deschis automat şi am străbătut curtea imensă până într-o vilă somptuoasă. Acolo, într-o cameră spre răsăritul casei, într-un semiîntuneric, o persoană, bărbat după voce, îmi vorbi poruncitor: “Cine te-a trimis?” Eu am zis:”Nimeni. Din proprie iniţiativă am venit, ca să aflu de ştiţi ceva despre prietena mea…Da, cea cu scrisoarea, despre care nu mai ştiu nimic.” “Da, posibil ca ea şi soţul, zise acel om, împreună cu copiii lor au plecat de o săptămână în concediu sau poate au plecat de tot. Cine ştie? Dacă ţii la viaţa ta alegi. Pleci şi tu în concediu sau rămâi, şi poate nu mai apuci ziua de mâine. Ai înţeles?” Am rămas stupefiată. Era clar ce trebuia să fac. Şi doar pentru o scrisorică nevinovată…Mi-am luat un concediu fără plată şi m-am cărat rapid în câteva zile. Fără să le mai spun rudelor mele ce şi cum. Nu mai ştiu nimic despre prietena mea şi despre familia ei. Şi uite aşa, unde se poate ajunge de la o simplă declaraţie de dragoste.

În Bucureşti, am stat o vreme la o matuşă. Ne-am împrietenit repede. Avea o fire veselă şi povestea o grămadă de lucruri hazli din viaţa ei.
Odată mi-a povestit despre o întâmplare tare bizară. Când a născut al doilea copil, ea murise. A avut o naştere grea şi făcuse hemoragie. Era atât de slăbită, că intrase în moarte clinică. Partea interesantă a urmat după. În timp ce era moartă şi medicii încercau să o facă să îşi revină, deşi clinic inima nu îi mai bătea, mătuşa se simţea împăcată cu sine, fără durere şi plină de compasiune pentru toţi oamenii. Se detaşase de corp şi se plimba pe deasupra oamenilor din salon, încercând să le spună ca să nu îşi facă griji pentru ea, că e bine. Apoi a simţit cum a fost absorbită într-un tunel şi s-a întâlnit cu o Fiinţa de Lumina. Ea fiind de religie baptistă, susţinea că s-a întâlnit cu Isus Cristos. Şi acea Fiinţa i-a spus: “Ştiu că te simţi bine aici, dar trebuie să te întorci la familia ta.” Şi apoi a simţit cum îşi revine în corp şi se trezi. Apoi a aflat că din punct de vedere clinic a fost moartă timp de o oră.
Matuşa mea e o femeie caldă, binevoitoare, nu e genul care să zică vreodată ceva ce nu ar fi. Şi, deşi sceptica din mine se abţine, eu o cred.

Anul trecut unchiul meu, Ion, a avut un accident vascular. El era şofer pe tir şi făcea un transport în Germania pentru o firmă din România. Din momentul în care a fost internat şi până la externare, timp de trei săptămâni, rudele s-au perindat ca să-l vadă. Soţia lui a făcut rost de bani, te miri de unde, a luat bilet de avion şi s-a dus în vizită la el. Fata ei de 20 de ani a rămas cu copiii mai mici, fratele ei de 9 ani şi o verişoară de doi anişori. Apoi fratele unchiului, sora mai mare şi alti vreo doi – trei prieteni au luat maşina personală, au încărcat-o cu benzină şi au purces la drum să-l vadă pe bolnav.
Unchiul Ion era grav şi, din cauza hemoragiei cerebrale masive, aproape că intrase în comă. Semne vitale avea, respira conectat la aparate, era cald şi primea hrană prin tuburi. La un moment dat medicii le-au propus rudelor să îl deconecteze de la aparate. Medicii au constatat din punct de vedere medical faptul că unchiul Ion era practic în moarte clinică. Şi nu mai sperau, ca după analizele pe care le-au, făcut să-şi revină. Trecuseră trei săptămâni şi nici o şansă de ameliorare. Trebuia luată o hotărâre.
Soţia lui s-a rugat de medic să o lase să îl ducă acasă. Şi s-a angajat că va face tot ce e necesar, dacă moare, asta e, s-a împăcat cu gândul. Iar dacă trăieşte şi va rămâne paralizat, îl va îngriji cu abnegaţie cât mai bine posibil.
L-au luat pe proprie răspundere şi l-au adus acasă, în România. Îl ţineau într-o stare de legumă, legat de tuburi. Şi trăia. Ajunseseră acasă pe la sfârşitul lui martie. Şi pe 1 aprilie minune, “mortul” s-a sculat din pat, a mers la baie, ca într-o zi obişnuită, s-a spălat pe dinţi şi zâmbitor spuse:”Am înviat! Ce, credeaţi că aţi scăpat de mine? Păcăleală!” Şi respira adânc în faţa ferestrei deschise, apoi a apus: “Ce plăcută e viaţa! Şi ce bine mă simt!”
Motivul “miraculoasei” reveniri este un secret al familiei păstrat de sute de ani. Şi anume, o combinaţie de plante care l-a ajutat pe unchiu’ să-şi revină.

Chiar întâmplarea asta mă duce cu gândul la alta, care s-a petrecut acum vreo sută de ani. O ştiu de la o altă rudă, care devenise prin tradiţie la noi în familie, medic. Spunea că era, undeva într-un sătuc din judeţul Iaşi, o familie destul de înstărită şi cunoscută în zonă. El era cam dur din fire, dar plăcut la înfăţişare, încât femeile cădeau ca muştele pe lângă el. Însă bărbaţii se temeau de el. Era cam rău de gură, dar muncea mult, de dimineaţa până seara în pădure, la tăiat de lemne. Ea era frumoasă de pica. Şi deşteaptă pe deasupra. Şi se ocupa cu plantele. Era vindecătoare. Ajuta pe toţi oamenii din sat şi de prin împrejurimi cu câte o doftorie să-şi oblojească rănile şi suferinţele. Şi uneori ajuta femeile să nască. Era echivalentul unei moaşe din ziua de azi. Şi Doftoroaie i-a rămas numele.
Cu timpul au început a îmbătrâni şi s-au retras mai spre munte la casa părintească. Şi într-o zi el avu un atac cerebral, căzu la pat şi rămase paralizat. Părea că e mort. Şi pe vremea aceea chestia cu atacul cerebral nu se prea cunoştea, mai ales la ţară. Şi ea l-a îngrijit ani de zile cu remediile ei băbeşti. Îi dădea fel şi fel de siropuri. Îl ungea pe corp cu alifii. Şi îl schimba zilnic de haine. Îi era greu, dar reuşea să-l îngrijească foarte bine.
Şi-aşa încet – încet, mai greu, mai uşor, trecură şapte ani. El nu mai murea. Duşmanilor ajunseseră să le fie milă pentru suferinţa lui, deşi în trecut se temuseră de el, mai ales hoţii care aveau mereu de a face cu el.
Rudele îl compătimeau că se chinuia pe patul de boală. Parcă moartea îl uitase. Pe acolo oamenii credeau în vrăji şi blesteme şi spuneau că e blestemat că se chinuie aşa, nici mort, nici viu. Dar într-o zi, miraculos, îşi revenise. Ceru de mâncare nevesei sale şi îi mulţumi:”Dacă nu erai tu ca să mă îngrijeşti zi de zi, cu atâta dragoste, eram de mult mort. Vroiam să îţi vorbesc, dar nu puteam. Mintea îmi era clară, dar corpul nu-l puteam mişca absolut deloc. Îţi sunt recunoscător că ai avut grijă de mine.” Şi o săruta cu drag.
Oamenii din sat s-au minunat de această revenire la viaţă. Au mai trăit apoi mulţi ani fericiţi, pâna aproape de o sută.
Ce anume l-a readus la viaţă, plantele miraculoase sau o poftă de viaţă neostoită, nu ştiu, poate amândouă. Oricum, iată cum viaţa încearcă să-şi urmeze cursul şi uneori putem şi noi contribui prin încredere în natură şi în Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Top