You are here
Home > Recomandate > Viaţa, între capriciu şi necesitate

Viaţa, între capriciu şi necesitate

parte a doua

Nici eu nu ştiu de ce scriu aceste rânduri. Nu caut sǎ mǎ fac plǎcutǎ de cineva anume, crezutǎ sau înţeleasǎ. Pur şi simplu scriu, pentru nu ştiu altfel cum sǎ-mi umplu timpul sau poate golul din inimǎ.
Întotdeauna am crezut cǎ dacǎ foloseşti cuvintele potrivite poţi sǎ te faci plǎcut, crezut sau înţeles de cineva. Apoi mi-am dat seama cǎ de cele mai multe ori printre cuvintele pe care le rosteşti se pot strecura şi “minciunele”.
Cand am încercat sǎ spun doar adevǎrul, “i numai adevǎrul” mi-am dat seama cǎ pot rǎni. Cuvinte dure ce pot schimba o lume întreagǎ.
Şi apoi am înţeles cǎ poţi spune adevǎrul doar atunci când e absolut necesar. De cele mai dese ori el nu se vrea auzit. Pentru cǎ adevǎrul gol-goluţ poate fi foarte crud.
Dacǎ aş fi priholog, aş şti cu siguranţǎ unde mǎ aflu pe o scalǎ a nebuniei. Multe din stǎrile de exaltare pe care le-am trǎit, asociate cu momente maniacale, frenezii dulci-amare mi-au presǎrat calea vieţii.
Parcǎ am intrat de bunǎvoie în jugul autoflagerǎrii, de parcǎ aş avea ceva de plǎtit faţǎ de o credinţǎ misticǎ venitǎ cine ştie de unde.
Sunt acuzatǎ uneori de agresivitate verbalǎ faţǎ de cei din jur. Adevǎrul e cǎ în sinea mea mǎ abţin sǎ spun chiar tot ce gândesc, ce simt. Îmi cenzurez purtarea pe care o am mental faţǎ de unii oameni. Câteodatǎ reuşesc şi în plan real sǎ mǎ abţin. Dar alteori nu. Şi sunt certatǎ pentru rǎutatea mea. Aş vrea sǎ pot ierta mai uşor. Sǎ nu mai dospesc în mine cuvinte nerostite. Aş vrea sǎ mǎ pot curǎţa de ura care mocneşte în mine. De multe ori am şi uitat motivele. Dar ea zace acolo, clocotind furioasǎ, ca un vulcan gata sǎ erupǎ. Oftez când vǎd cât de puţin iertǎtoare sunt de fapt. Am adunat în mine multǎ mizerie, suferinţǎ, lacrimi nevǎrsate. Sunt lucruri pe care le-am iertat, dar şi lucruri pe care încǎ nu le-am uitat şi nici nu le pot ierta. Dar poate e momentul azi sǎ încep sǎ iert. Poate voi gǎsi destulǎ bunǎtate în sufletul meu prin care sǎ pot ierta.
Sunt un om supus, puţin curajos, plin de idei maniacale. Uneori sunt foarte laşǎ, cel mai mult faţǎ de mine însǎmi. Încep multe lucruri pe care nu le pot finaliza, parcǎ nu-mi gǎsesc locul, meseria potrivitǎ, anturajul adecvat mie, totul e atat de haotic. Tot e bine cǎ nu mǎ tem de lucruri noi. Parcǎ aş adora schimbarea. Accept uşor trecerea de la un job la altul, în aparenţǎ, pentru cǎ opţiunile sunt mereu de la slab în jos. Nici o situaţie prin care am trecut în viaţa nu m-a dat pe spate, nu m-a uimit, nu m-a luat prin surprindere. Parcǎ tot timpul am ştiut cǎ viaţa mea e de la banal în jos. Nu înteleg de ce majoritatea lucrurilor dure din viaţa mea îmi lasǎ o durere psihicǎ mult mai mare decât cea fizicǎ. Dacǎ trupul s-a vindecat dupǎ o tǎieturǎ, sufletul încǎ sângereazǎ. Oare voi gǎsi vreodatǎ leac pentru sufletul meu însângerat?
Mǎ simt infirmǎ sufleteşte. Puţinǎ alinare am gǎsit în scris, în ascultarea muzicii şi poate e mult spus, în citit.
Mǎ aflu uneori într-o rivalitate cu mine însǎmi. Parcǎ ar zace în mine douǎ fiinţe. Dacǎ una spune da, cealaltǎ zice nu. Dacǎ una zice poate, celaltǎ zice cu siguranţǎ. Acest dute-vino interior mǎ secǎtuieşte. De multe ori aş fi vrut sǎ fiu doar într-o tabǎrǎ. Destul de puternicǎ sǎ nu mǎ las atrasǎ în vârtejul pasiunilor, suficient de maturǎ sǎ pot lua decizia corectǎ.
Poate cǎ par sǎ mǎ justific. Cred cǎ ar fi mai bine ca sǎ ni se spunǎ rǎspicat cǎ pânǎ la 25 de ani încǎ mai suntem copii, ca atare nu putem hotǎri crucial pentru viaţa noastrǎ. Din punct de vedere psihologic ultima parte a adolescenţei practic încǎǎ ar mai trebui sǎ fim protejaţi, de societate, de pǎrinţi.
Cât de greu e sǎ iei o decizie corectǎ la vârsta în care sângele îţi clocoteşte în vine, când nu prea şti ce te poţi aştepta de la viaţa, când încǎ mai speri într-un viitor de aur.
Cred ca marea majoritate a adolescenţilor se gândesc la viitorul lor încrezǎtori, plini de vise mari, ceva gen “o sǎ schimb lumea”. Aşa eram şi eu. Azi mǎ simt ca un melc strâns în propria-mi cochilie şi care nu mai vrea sǎ scoatǎ capul afarǎ niciodatǎ. Am avut vise atât de mari şi împliniri atât de mici. Poate şi pentru cǎ nu am avut suficient tupeu sǎ rǎzbat prin viaţǎ.
Orice schimbare, o simt, poate oricine râde acum, o visez şi ştiu dinainte ce mǎ aşteaptǎ, mǎ face sǎ intru în panicǎ. Îmi pierd încrederea în mine, încep sǎ mǎ întreb obsedant “cu ce am greşit?” Şi mǎ chinui aşa pânǎ ce în timp încep sǎ uit de ce mǎ mai temeam, rǎmân cu frica, fǎrǎ sǎ mai ştiu provenienţa ei. Mǎ simt ca un iepure cu un vânǎtor aflat în permanenţǎ pe urmele lui.
Dar cel mai adesea mǎ caracterizeazǎ mândria. Sub toate formele, la vedere, camuflatǎ, distrugǎtoare. Şi dacǎ mi-ar citi un preot aceste rânduri, mi-ar recomanda rugǎciunea asiduuǎ cǎtre Bunul Dumnezeu, cǎ numai de la el pot gǎsi scǎpare pentru mândrie, care e cel mai mare pǎcat.
Pe la 18 ani mi-ar fi plǎcut sǎ fiu cǎlugǎriţǎ. Ai mei erau sideraţi cǎ evitam contactele umane şi mǎ refugiam foarte mult în citit. Dar dacǎ m-aţi întreba ce citeam, vǎ spun, nu prea mai ţin minte. Multe cǎrţi le-am şi uitat demult. Ba azi mi se întâmplǎ sǎ recitesc cǎrţi fǎrǎ sǎ-mi mai aduc aminte mai nimic din ce-am citit odinioarǎ. Chiar am cumpǎrat în acelaşi an aceeaşi carte de douǎ ori. Cred cǎ mǎ aglomerez prea tare, iar mintea mea refuzǎ sǎ mai reţinǎ tot ce îi dau. Sunt foarte selectivǎ în ceea ce reţin. Chiar amintirile mele sunt foarte subiective. Poate mult îndepǎrtate de adevǎr. Dar ce nu înţeleg e, de ce îmi rǎmane din experienţele pe care le-am trǎit, senzaţiile vii? Faptele propriu-zise le-am uitat mai mult sau mai puţin. Dar impresiile, of, sunt ca nişte tatuaje în sufletul meu.
Credeam cǎ dacǎ o sǎ stau la mânastire voi putea sǎ mǎ izolez mai mult de oameni. Îmi era fricǎ de ei, poate pentru cǎ în prezenţa lor ieşeau la ivealǎ pǎrţi melefice din mine, ca nişte limbi înfricoşǎtoare de balaur. Ori poate cǎ atunci credeam cǎ prezenţa Lui Dumnezeu era mai evidentǎ acolo. Încercam sǎ fiu mai aproape de Dumnezeu? Poate cǎ da.
Autoizolarea credeam cǎ mǎ ajutǎ sǎ mǎ cunosc mai mult. Poate cǎ m-a ajutat la evitarea repetǎrii anumitor greşeli, cǎutânt sǎ nu mai trec prin experienţe similare. Uneori m-a ajutat, alteori nu prea. Cei din jur râdeau de aceastǎ înclinaţie a mea cǎtre solitudine. De parcǎ eu nu aş fi putut niciodatǎ sǎ reflectez asupra mie însǎmi, ca şi cum mintea mea era prea copilǎroasǎ ca sǎ înţeleagǎ de fapt în ce mǎ bǎgam.
Parcǎ azi mǎ aflu printre oameni doar pentru a justifica credinţa celor de atunci cǎ eu nu am sǎ pot niciodatǎ sǎ fiu o cǎlugǎriţǎ,pentru cǎ “nu aveam faţǎ”. De parcǎ pentru a-I sluji Lui Dumnezeu trebuie sǎ ai faţǎ.
Poate cǎ de fapt nu sunt chiar aşa de singuraticǎ în înteriorul meu. Cǎ mi s-a prezentat atât de austerǎ viaţa de cǎlugǎr, încât foarte repede m-am retras. Poate cǎ nu aveam chemare pentru aşa ceva.
Cel mai mult m-a speriat imaginea a ceea ce aş fi putut fi: o cǎlugǎriţǎ foarte izolatǎ, fǎrǎ acces la nimic, mi-ar fi lipsit cǎrţile, informaţia, familia. Prezenţa umana. Eram prea nestǎpânitǎ, cu greu mǎ puteam ţine sǎ rabd canoanele
Bisericeşti şi restricţiile care mi s-au impus. Simţisem cǎ îmi fuge pǎmântul de sub picioare. Şi aşa am fugit. De cǎlugarie.
Apoi am vrut “sǎ salvez lumea”, demascându-i pe cei rǎi, şi am dat la jurnalisticǎ. Dar nu am reuşit imediat, adicǎ pe locurile de la stat, pentru cǎ aveam note mici, iar candidaţii erau câte 11 pe loc.
Şi ce dezamǎgitǎ de mine însǎmi am venit acasǎ. Am rupt dosarul pe care mi l-au dat de la înscriere, am plâns vreo câteva zile şi mǎ plimbam ca un leu turbat într-o cuşcǎ.
Mǎ simţeam aşa de inutilǎ, abia ce-mi fǎceam speranţe cǎ “o sǎ schimb lumea” şi m-am trezit aruncatǎ la colţ, ca o cârpa nefolositoare.
A ţinut ceva timp aceastǎ deznǎdejde. Dar curând s-a schimbat. O verişoara de-a mamei a vǎzut un anunǎ în ziar cǎ se acceptau la o şcoala particularǎ de jurnalisticǎ acei respinşi de la stat care doreau sǎ se înscrie. Cu platǎ desigur. Şi nu micǎ. M-am înscris, mai ales cǎ tata a insistat, considera cǎ pierd un an degeaba dacǎ mai stau acasǎ, ca sǎ mai încerc în anul urmǎtor la admitere.
Daca aş crede în zodii, aş spune cǎ nu prea corespund zodiei mele. Ca Vǎrsator mi-am trǎdat de nenumǎrate ori zodia, aşa zisele talente pe care le posed cred cǎ stau încǎ îngropate adânc în mine.
Vroiam mereu sǎ spun adevǎrul şi numai adevǎrul, eram tǎioasǎ şi înverşunatǎ, dar asta nu a ţinut prea mult.
Elanul meu a fost curând înfrânt. Visele spulberate. Parcǎ cele mai umbroase presimţiri mi s-au adeverit. Viaţa mea a început sǎ se complice din ce în ce mai mult.
Am început prin a mǎ îndrǎgosti. Apoi, trecând prin câteva peripeţii, am renunţat sǎ mai salvez lumea şi am ajuns doar la încercarea de a mǎ salva pe mine, de mine însǎmi, de apucǎturile mele care mǎ duc pe calea pierzaniei. Am studiat apoi geografia, am ajuns un cartograf obscur. Aşa m-am simţit, a câta oarǎ, eşuatǎ. Şi nu prea mǎ puteam împǎca cu asta. Mi-am dat seama cǎ de fapt nimeni nu vrea sǎ fie salvat. Şi aşa m-am trezit într-o lume în care adevǎrul nu se vrea cunoscut, e ratat, ca atare şi eu, ca reprezentant al adevǎrului ce mǎ consideram, devenisem o ratatǎ.
Încercǎrile mele eşuate sunt nenumǎrate. Am avut multe începuturi. Şi toate au plecat de la nenumǎratele idealuri care îmi asaltau sufletul.
De micǎ îmi plǎcea sǎ colecţionez pietre. Scotoceam dealurile oraşului în care locuiam în cǎutare de comori. Îmi placea foarte mult transparenţa cuarţurilor pe care le adunam sub pat. În vacanţele de varǎ cǎutam aceste roci cu frenezie. Dupǎ amiazǎ, când ajungeam acasǎ, îmi adǎugam noile cuceriri la colecţia de pietre. Şi eram fericitǎ.
Curând pasiunea mea s-a stins umilitor, în mod repetitiv. De câte ori adunam cantitativ destule pietre ca sǎ “deranjeze”, mama le arunca pentru cǎ ea credea cǎ e un obicei stupid şi aiurea sǎ aduni roci. Practic am pǎţit ca şi tata în tinereţea lui. El a jucat fotbal în Divizia C, iar mama lui oridecâteori aducea vorba de fotbal zicea zeflemitor: “O adunǎturǎ de proşti care aleargǎ dupǎ un cauciuc”.
De fapt, mǎ întreb oare ce anume se ascunde cu adevǎrat în spatele acestor acţiuni, ce s-a întâmplat în viaţa acestor mame de nu ştiu sǎ-şi încurajeze progeniturile? La ce se rezumau propriile valori, dacǎ modul de a-şi petrce timpul al copiilor lor nu le mulţumeau? Oare ce ar fi putut sǎ facǎ aceştia pentru a primi o încurajare, o mângâiere de la mamele lor? Greu de spus.
Parcǎ de fiecare datǎ când îşi umileau proprii copii, savurau cu rǎutate momentul. De ce acest comportament?
De fiecare datǎ când trecem prin umilinţa, mǎ simţeam plinǎ de furie. Dupǎ o vreme am renunţat sǎ mai adun pietre, pentru cǎ nu mai aveam nici o plǎcere în a le colecţiona, ştiind cǎ în curând aveau sǎ fie aruncate.
Apoi am deprins o noua pasiune: drumeţiile. Când prindeam copii de la bloc sau de una singura plecam hai-hui pe dealuri, printre sate. Odatǎ m-am aventurat aşa departe, cǎ am ajuns aproape de o stânǎ de oi. Un câine ciobǎnesc m-a ţintuit în loc şi lǎtra la mine. Dar un baci l-a strigat şi câinele s-a liniştit. De atunci nu prea m-am mai aventurat prea departe de casǎ.
Mi-am schimbat traseul pe distanţa Câmpulung – Mihǎieşti. Doar pânǎ acolo am putut merge pe jos. Mi s-au umflat picioarele şi m-am întors acasǎ, foarte obositǎ. Era o zi caldǎ de varǎ toridǎ.
Deşi cam renunţasem la drumeţii, fizic vorbind, începusem sǎ cǎlǎtoresc mental. Aceste cǎlǎtorii nu mai erau aşa obositoare, nu-mi mai era sete, foame, nu-mi mai era cald. Mi se întâmpla sǎ mǎ trezesc şi noaptea, sǎ îmi închipui cǎlǎtorii nenumǎrate. Şi parca mental eram acolo. Simţeam vântul cum adie printre frunze, mirosul florilor de mai, gustul sǎrat de la mare, aerul tare de la munte, senzaţia de frig din toiul unei zǎpezi ca o feerie, dogoarea vǎraticǎ sau freamǎtul frunzelor uscate ale toamnei.
Trǎiam o stare de bine, împǎcându-mǎ cu ceea ce era în acel moment, recreeam de fiecare datǎ momentul de îndrǎgostealǎ. Şi nu ştiu prea bine de ce eram mai îndrǎgostitǎ, de aer, de frunze, de flori, de ploi, de locuri de oameni sau de viaţǎ, ori pur şi simplu de Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Top