Nichita Stănescu
De dragoste
Ea sta plictisita si foarte frumoasa
parul ei negru este suparat
mâna ei luminoasa
demult m-a uitat, –
demult s-a uitat si pe sine
cum atirna pe ceafa scaunului.
Eu mă inec în lumine
si scrisnesc în crugul anului.
Ii arat dintii din gura,
dar ea stie ca eu nu rid,
dulcea luminii faptura
mie, pe mine mă infatiseaza pe când
ea sta plictisita si foarte frumoasa
si eu numai pentru ea traiesc
în lumea fioroasa
de sub ceresc.
Nichita Stănescu
Lună în câmp
Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea să-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.
Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vanatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mana stânga catre ei
si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.
Eu te privesc în ochi si-n jur să sterg copacii
In ochii tai cu luna mă rasfrang
… si ai putea, uitand, să ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng.
Nichita Stănescu
Poveste sentimentală
Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu – la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau intre noi,
inainte si inapoi.
Virtejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvint,
ca pe sub laba unui leu alergind.
Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,
inainte si inapoi,
si cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, intr-un virtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.
Nichita Stănescu
În dulcele stil clasic
Mă invelesc de frig intr-o speranta
cum se-nveleste soba nou zidita
în reliefuri de faianta
cu focul pururi logodita.
Nu pune mana peste mine daca-i vara
căci n-ai să intelegi nimic
stimata doamna-domnisoara
din frig.
Ci vino când nu merge nimeni
când nu avem picioare, vino
dar mai ales când voi fi orb,
lumino.
Nichita Stănescu
Tinerii
Se saruta, ah, se saruta, se saruta
tinerii pe strazi, în bistrouri, pe parapete,
se saruta intruna ca si cum ei insisi
n-ar fi decât niste terminatii
ale sarutului.
Se saruta, ah, se saruta printre masinile-n goana,
în statiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se saruta cu disperare,
cu violenta, ca si cum
la capatul sarutului, la sfirsitul sarutului, dupa sarut
n-ar urma decât batrinetea proscrisa
si moartea.
Se saruta, ah, se saruta tinerii subtiri
si indragostiti, Atât de subtiri, ca si cum
ar ignora existenta piinii pe lume.
Atât de indragostiti, ca si cum, ca si cum
ar ignora existenta insasi a lumii.
Se saruta, ah, se saruta ca si cum ar fi
în intuneric, în intunericul cel mai sigur,
ca si cum nu i-ar vedea nimeni,ca si cum
soarele ar urma să rasara
luminos
abia
dupa ce gurile rupte de sarut si-nsingerate
n-ar mai fi în stare să se sarute
decât cu dintii.
Nichita Stănescu
Muzica
Deodata au venit pe sub copaci.
Duceau cu ei o chitara
care lasa în seara
o umbra grea, triunghiulara.
Dupa aceea au inceput să cânte
si melodia a intins spre tine
bratele ei reci.
Melodia intindea spre tine
bratele ei feline, bratele ei reci,
si n-am simtit când te-a-mbratisat
cu imbratisarea
pe care uneori ti-o da inserarea,
electric si-ntunecat.
Melodia ospata din tine
cum ospateaza dintr-o prada
o forfota de raci.
Deodata au plecat de sub copaci.
Duceau cu ei o chitara
cu o umbra grea, triunghiulara,
smulsa din seara, rupta din seara.
Când mi-am întors spre tine chipul
vazui doar un schelet ce-l lustruia
nisipul.
O, draga mea, iubita mea,
femeia mea,
bine-ai venit dintotdeauna.
Ti-am sarutat arcada, sternul,
osul suav ce-mpodobeste mâna,
scheletul clipei strabatind eternul…
Nichita Stănescu
Către Galateea
Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si mă rog de tine,
naste-mă.
Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape –
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea…
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si mă rog de tine,
naste-mă.
Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile – miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele – umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe carc mi-I plec în fata ta si mă rog de tine,
naste-mă. Naste-mă.