Mihai Eminescu
Ce e amorul?
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.
De-un semn în treacat de la ea
El sufletul ti-l leaga,
Incit să n-o mai poti uita
Viata ta intreaga.
Dar inca de te-asteapta-n prag
In umbra de unghere,
De se-ntilneste drag cu drag
Cum inima ta cere:
Dispar si cerul si pământ
Si pieptul tau se bate,
Si totu-atirna de-un cuvint
Soptit pe jumatate.
Te urmareste saptamini
Un pas făcut alene,
O dulce stringere de mini,
Un tremurat de gene.
Te urmaresc luminatori
Ca soarele si luna,
Si peste zi de-atitea ori
Si noaptea totdeauna.
Căci scris a fost ca viata ta
De doru-i să nu-ncapa,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.
Mihai Eminescu
De câte ori, iubito
De cite ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheata mi-apare inainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arata,
Departe doara luna cea galbena – o pata;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasare pluteste cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pilc intreg de pasari, pierzindu-se-n apus.
Arunca pe-a ei urma priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,
Visindu-se-ntr-o clipa cu anii inapoi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Suntem tot mai departe deolalta amindoi,
Din ce în ce mai sigur mă-ntunec si inghet,
Când nute pierzi în zarea eternei dimineti.
Mihai Eminescu
Dorinta
Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Si în bratele-mi intinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ti desprind din crestet valul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în par infiorate
Or să-ti cada flori de tei.
Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat încet s-o culci,
Lasind prada gurii mele
Ale tale buze dulci…
Vom visa un vis ferice,
Ingina-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blinda batere de vint;
Adormind de armonia
Codrului batut de ginduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or să cada rinduri-rinduri.
Mihai Eminescu
Venere si Madonă
Ideal pierut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.
Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Brat molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumusetii de femeie,
A femeiei, ce si astăzi tot frumoasă a o revăd.
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze si d-eterne primăveri,
Te-a văzut si-a visat raiul cugrădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer
Si-a creat pe pânză goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fată pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieti de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Si-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când viata pustiită râde-o rază de noroc.
Am văzut fata ta pală de o bolnavă betie,
Buza ta învinetită de-al coruptiei muscat,
Si-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie
Si paloare-i tale raza inocentei ei I-am dat.
Ti-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ti murdare ochiu-aurorei matinal.
Dar azi vălul cade, crudo! dismetit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-nghet
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Mă învată cum asupră-ti eu să caut cu dispret!
Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nselăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăiunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece si cu suflet de venin!
*
Plângi, copilă? – C-o privire umedă si rugătoare
Poti din nou zdrobi si frânge apostat-inima mea?
La picioarele-ti cad si-ti caut în ochi negri-adânci ca marea
Si sărut a tale mâne, si-i întreb de poti ierta.
Sterge-ti ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă si nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sântă prin iubire,
Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.
(1870, 15 aprilie)
Mihai Eminescu
Craiasa din povesti
Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le intinde pe cimpie;
S-adun flori în sezatoare
De painjen tort să rumpa,
Si anina-n haina noptii
Boabe mari de piatra scumpa.
Linga lac, pe care norii
Au urzit o umbra fina,
Rupta de miscari de valuri
Ca de bulgari de lumina,
Dindu-si trestia-ntr-o parte,
Sta copila lin plecata,
Trandafiri arunca rosii
Peste unda fermecata.
Ca să vad-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Căci vrajit de mult e lacul
De-un cuvint al sfintei Miercuri:
Ca să iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri,
Căci vrajiti sunt trandafirii
De-un cuvint al sfintei Vineri.
Ea se uita… Paru-i galben,
Fata ei lucesc în luna,
Iar în ochii ei albastri
Toate basmele s-aduna.
Mihai Eminescu
De ce nu-mi vii
Vezi, rindunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aseaza bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?
O, vino iar în al meu brat,
Să te privesc cu mult nesat,
Să razim dulce capul meu,
De sinul tau, de sinul tau !
Ti-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin vai si lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atitea ori, de-atitea ori ?
In lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorasc scântei …
Dar, oricit ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s !
Căci tu inseninezi mereu
Viata sufletului meu,
Mai mindra decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea !
Tirzie toamna e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Si lanurile sunt pustii …
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?
Mihai Eminescu
Departe sunt de tine
Departe sunt de tine si singur lângă foc,
Petrec în minte viata-mi lipsita de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trait,
Ca sunt batrân ca iarna, ca tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redesteptind în fata-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vintul loveste în feresti,
Se-toarce-n gindu-mi firul duioaselor povesti,
S-atuncea dinainte-mi prin ceata parca treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mini subtiri si reci;
Cu bratele-amindoua de gitul meu te-anini
Si parca-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu te string la piept averea-mi de-amor si frumuseti,
In sarutari unim noi sarmanele vieti…
O! glasul amintirii ramiie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipa l-am avut,
Să uit cum dup-o clipa din bratele-mi te-ai smuls…
Voi fi batrân si singur, vei fi murit de mult!
Mihai Eminescu
Floare albastră
– „Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte
Sufletul vietii mele.
In zadar rauri în soare
Gramadesti-n a ta gandire
Si campiile Asire
Si intunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite !”
Astfel zise mititica,
Dulce netezandu-mi parul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.
– ,,Hai la codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang în vale,
Stanca sta să se pravale
In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure,
Langa bolta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de mă iubesti.
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Să-ti astup cu dansul gura.
De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Căci va fi sub palarie –
S-apoi cine treaba are !
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.
Pe cararea-n bolti de frunze,
Apucand spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag ?”
Inc-o gura – si dispare…
Ca un stalp eu stau în luna !
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare !
……………………….
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra –
Floare-albastra ! floare-albastra !…
Totusi este trist în lume !
Mihai Eminescu
Înger de pază
Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu inger de paza,
Incins cu o haina de umbre si raze,
C-asupra-mi c-un zimbet aripele-a-ntins;
Dar cum te vazui intr-o palida haina,
Copila cuprinsa de dor si de taina,
Fugi acel inger de ochiu-ti invins.
Esti demon, copila, ca numai c-o zare
Din genele-ti lunge, din ochiul tau mare
Facusi pe-al meu inger cu spaima să zboare,
El, veghea mea sfinta, amicul fidel ?
Ori poate !… O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaste trasaturile-ti pale,
Căci tu – tu esti el.