You are here
Home > Coltul m@gic > Povesti de suflet > Ploaia care va veni…

Ploaia care va veni…

Ploaia îmi e intimă, la fel cum e pentru cineva o prietenă căreia îi poate mărturisi totul. Am rămas deseori în ploaie, numai eu cu ea, şi nu am avut nimic de pierdut. Din această întâlnire, m-am întors refăcută, ca şi cum ce era dureros a rămas undeva în urmă: după o ploaie bună, întotdeauna apare soarele.

Împărtăşesc dragostea lui Martin Page pentru ploaie. Titlul , Despre ploaie, nu impresionează, chiar ţi-ar putea trece prin cap ce ar găsi autorul fascinant la un fenomen, atât de pus la colţ de societatea modernă.

Aşadar, să recunoşti că îţi place ploaia e echivalentul cu a zice că eşti diferit. Autorul însuşi afirmă: “Nu-mi amintesc prima mea întâlnire cu ploaia. Cred că nu mi-a plăcut prea tare atingerea ei rece şi mărunţită. Înveţi să iubeşti ploaia aşa cum înveţi să iubeşti vinul: mai întâi te strâmbi, ca să pari diferit şi cu riscul de a nu-ţi face cunoscute gusturile. Ca orice iubire adevărată, ea necesită inventivitate, chibzuinţă şi o anumită experienţă de viaţă. Cu toate acestea, nu putem spune că vinul şi ploaia acţionează la fel asupra psihicului. Ebrietatea cauzată de vin nu are nevoie să fie învăţată. Beţia ploii li se oferă numai celor care o aleg.”

Autorul preferă ploaia soarelui si pentru că ploaia e minoritară, marginaşă, e ca fetiţa evreică din curtea şcolii,pe care nimeni nu o place. De cealaltă parte, soarele aparţine rasei ariene: blond , înalt, cu ochi albaştri. E iubit, zice-se de toată lumea. Oamenii tânjesc după el, chipurile un bun concediu nu s-ar putea desfăşura în absenţa lui. Toate buletinele de ştiri ne anunţă cu preţiozitate care sunt zilele ploioase pentru a le putea ocoli. Acest fapt ar putea avea o explicaţie în realitatea imediată- atunci cînd plouă, suntem mai singuri cu noi înşine, iar acest fapt pare-se că ne sperie- e teama de ce am putea descoperi în noi.

Soarele destinde şi linişteşte , în timp ce ploaia introduce un joc existenţial.

Nu mulţi oameni afirmă sus şi tare că iubesc ploaia, majoritatea strâmbă din nas,când se gândesc că ploaia le va da planurile peste cap. Nu vor putea sta la soare şi nici nu-şi vor pierde vremea ronţăind seminţe în faţa blocului. Ce fac oamenii când este cald şi soare?

Fac plimbări lungi, bat magazinele în căutare de noi podoabe , stau la soare cât e ziua de lungă…dar când plouă? Citesc, merg la un film, se îndrăgostesc.

Eu prefer ploaia tocmai pentru senzaţia de libertate pe care ti-o oferă. Oamenii fug în toate părţile, nu mai contează cum eşti îmbrăcat sau aranjat, te acoperi cu ce ţi-e la îndemână, sau şi mai bine, laşi ploaia să-ţi atingă şi să-ţi mângâie trupul. Câţi dintre noi, de fericire, nu am avut impulsul de a dansa nestingheriţi în ploaie , având senzaţia că nu există ceva mai important decât acele mici bucurii?

Ploaia pare să strice distracţia, dar nu e aşa . În realitate, oamenilor le place pentru că le aminteşte de copilărie, când alergau desculţi, iar stropii îi răsfăţau prietenos. Ploaia e mângâierea caldă de care ai nevoie atunci când eşti singur. Pare că stropii îţi vorbesc şi parcă te cunosc de o viaţă. De aceea eşti aşa familiar în preajma ei. Pentru a-i fi şi mai familiar, e bine să îi descifrezi limbajul şi când ai ceva să-i zici, să vorbeşti pe limba ei. Să îi înveţi vorba liniştită , domoală a picurilor mărunţi şi calzi, dar şi pe cea aspră, a stropilor mari, reci şi nărăvaşi. Dacă ai prins ritmul…nu va fi greu să comunici şi nu vei mai avea de ce să te plângi că nu eşti înţeles.

Ce aduce ploaia în viaţa noastră? meditaţie ,interiorizare, profunzime, senzualitate. Ea distruge clipele după-amiezelor apatice, când nimic nu se mişcă, şi nimic nu se doreşte. Apariţia ei spontană trezeşte dorinţe jucăuşe şi pofta de a ne bucura din plin. De fiecare dată, atingerea ploii ne surprinde, parcă ar fi dintotdeauna cu noi şi de fiecare dată altfel.

În închipuirea mea, ploaia e amantul perfect, atingeri frenetice, pline de dorinţă, alternează cu cele soft, blânde ale împlinirii orgasmice.

Cu suflete îndrăgostite, uităm de lume, suntem numai noi şi ploaia,ne înălţăm spre universuri pe care nu le vrem sfârşite. Parcă ploaia ar opri timpul în loc, iar noi am rămâne suspendaţi într-un tărâm de unde ne vorbeşte nemărginirea.

Dacă e ceva copleşitor, dar şi înfricoşător în ploaie, e tocmai acea suspendare a timpului, când materia se află învinsă, copleşită de ape, asemenea unei amante fremătând de dorinţă, amantă ce aşteaptă să fie pătrunsă de seminţele roditoare ale unei relaţii pe viaţă. Totul sau nimic, aşa aşteptări avem noi de la iubire- iar pământul aşteaptă acelaşi lucru de la ploaie.

Descoperi cu uimire senzualităţile unor locuri la care nu te-ai fi gândit, vrei să trăieşti la cote maxime, vrei să cânţi şi să dansezi în ploaie, vrei să faci dragoste, iar ploaia să fie acolo , ca martoră a plăcerii tale. Dacă ceva are nevoie de fertilitate, acestea pot fi sufletele noastre- fertilitatea e o stare de spirit- a fi deschis, a fi diferit şi a-ţi plăcea tocmai această stare aparte.

Chinez Ramona-Maria

Lasă un răspuns

Top