You are here
Home > Coltul m@gic > Viaţa între capriciu şi necesitate

Viaţa între capriciu şi necesitate

Uneori comparăm viaţa ca pe o junglă. Aşa cred şi eu, că viaţa plină de plusuri şi de minusuri se desfăşoară sub ochii noştrii tumultuos, complex şi plină de surprize.

 

Chiar şi în sufletul meu simt prezenţa unei jungle, totul e agitat şi în verva aceasta descopăr treptat urme frumoase ale trecutului meu.

 

Mă regăsesc pe mine, aflând date despre bunicii mei, încep să mă iubesc mai mult când ştiu prin ce au trecut şi sunt recunoscătoare că prin răbdarea lor m-au învăţat şi pe mine să înfrunt mai uşor legile junglei.

 

Da recunosc, am fost mult timp oarbă, nu am ştiut ce munte de rezistenţă zace în mine. Oricâte necazuri şi probleme am avut nu m-au putut face să renunţ la frumuseţea dată de bucuria de a scrie. Ce mirific e curcubeul de idei care îmi inundă viaţa, cât de suculente sunt poveştile bunilor mei, abia aşteaptă să fie aşternute pe hârtie.

 

Aceste comori le-am descoperit în momente de pace şi linişte, când credeam că am orbit de lumina faptelor ce le-am aflat.

 

Dar nu, acum mă simt mai puternică şi mai bogată sufleteşte, plină de nerăbdare să vă dezvălui din prea plinul sufletului meu, care a trecut prin câteva furtuni, orbecăiri şi nenumărate momente de mândrie prostească.

 

Simt ca tot ce am trăit poate fi scris într-o poveste şi mă simt datoare faţa de bunicii mei să le scriu şi povestea lor. Pentru că sunt experienţe de viaţă mult prea frumoase ca să se piardă. Sunt trăiri la extreme, de la agonie la exaltare, ocupând o plajă largă de sentimente ce merită descrise.

 

Azi mă simt ca un calător prin lume care adună poze frumoase pentru zilele triste din viaţă, amintirile mele şi cele ale bunicilor mei fac parte de acum din conştiinţa oamenilor care vin sa citească aceste rânduri.

 

Şi ştiu că, deşi faptele bunicului meu îmi sunt prea puţin cunoscute acum, va veni o zi când voi cunoaşte foarte bine istoria lui, pentru că pot prin intermediul dumneavoastră să aflu şi alte istorii similare ca cea pe care aş vrea să o scriu, dacă aş avea date concrete.

 

Şi cum mă simt atenţionata parca să încep să spun de fapt ce vreau în aceste cuvinte, iată:

apelez la buna credinţă a celor care cunosc detalii despre poveşti adevarate din vremurile

Canalului Dunare – Marea Neagră.

 

Da, pot spune că bunicul meu a fost, ca mulţi alţii, închis o vreme la canal. Concret, detalii nu am. Documente nu am ca să ştiu. Am citit pe net şi pentru o anchetă proprie am nevoie de acces la diverse arhive ale numeroaselor instituţii din acele timpuri.

 

 Eu nu vreau să acuz pe cineva de ceva, sau să mi se dea vreun ban pentru suferinţa bunicului, aşa cum e la modă azi să se ceară despăgubiri morale. Ceea ce vreau ar fi să aflu povestea adevarată a lui. A lipsit zece ani de acasă, timp în care a stat închis. A suferit. Dar a învins, pentru că a murit acasă de bătrâneţe. Aş vrea să aflu povestea lui adevarată.

 

Şi cred că şi alţii ar dori să cunoască adevărata poveste a celor de la Canal. Da, sunt multe articole pe net despre acest subiect, dar cred că a scapat ceva, un dram de omenie lipseşte din aceste poveşti. Nu prea au fost oameni de omenie printre poveştile celor de la Canal.

 

Dar cred că în realitate au fost şi acele momente de graţie, pe lângă numeroasele momente de tortură şi dezumanizare, foame şi suferinţa fizică. Ceea ce aş vrea să aflu e cum au rezistat acei oameni, aş vrea să aflu povestea bunicului meu şi să scriu despre aceasta. Aş dori să ştiu care a fost tiparul rezistenţei lui şi ce l-a ajutat să meargă mai departe…

Lasă un răspuns

Top