“Şi de obicei, când te gândeşti la data în care ai fost cu adevărat fericit?”

7

Din 1990 viaţa Cristinei s-a schimbat radical. Nu mai avea necazuri cu hârjonitoarele. Acum era protejată de gardiene şi nu se mai atingea nimeni de ea.
I-au înjghebat lângă cabinetul medical propria sală de terapie. “Oficial” era un alt cabinet
medical pentru injecţii sau recuperare după “canoanele” medicale. Dar, în realitate la
acest cabinet se perindau din ce în ce mai multe persoane care beneficiau de aceste
vindecări făcute de Cristina.

Acum cu aşa zisa “libertate” din ’89 obţinută la revoluţie, pretenţiile că s-ar aplica şi la închisoare drepturile omului, au crescut. Cel puţin, în aparenţă, lucrurile păreau că se mişcă. Pentru că aveau acum toate puscăriaşele dreptul la consiliere, tratamente şi tot ce se presupunea că ar putea să le pună pe o linie bună în viaţă.

Cristina scria an de an pentru fonduri destinate sălii de tratament, cu specificarea “acordării unor şanse egale de dezvoltare personală a deţinutelor, în vederea integrării în societate” bla,bla…Bine-nţeles că nu a fost luată în seamă. Dar Cristina a continuat să scrie şi în doi ani au început să curgă şi fondurile. La început cam 500$, următorul an 1000$ şi tot aşa, exponenţial, ca in 2000, deja sala de tratament s-a extins într-o semiclinică.

Încet-încet s-a aflat că la Colibaşi exista un vindecător miraculos. Şi desigur că cei mai mulţi care veneau la cabinet nu plăteau nimic, cel mult un zâmbet. Erau într-adevar miraculoase tratamentele Cristinei. Nimeni nu putea preciza exact ce făcea, însă o schimbare era vizibilă. Cei care îi treceau prin mână îşi schimbau viaţa cu 180 de grade. Şi persoanele care erau considerate nişte canalii, deveneau peste noapte nişte îngeri.

– Ştii, îmi zicea Cristina, ce fac eu aici nu e diferit de ceea ce făceam înainte să ajung la închisoare. Prezenţa mea aici, deşi nedorită de mine, e atât de necesară. Cu cât vin mai mulţi oameni cu probleme de sănătate, cu atât realizez de ce m-a adus Dumnezeu în acest loc. Rostul meu e să îi vindec pe ei de propriile lipsuri, dar şi pe mine mă vindec în acelaşi timp.

Şi avea dreptate. Atingerea ei era atingerea Îngerilor, atingerea lui Dumnezeu. Pe unde trecea ea, totul prindea viaţă, zâmbetele de pe chipurile oamenilor spuneau asta. Şi cum eram obişnuită să le fac rost fetelor de fel şi fel de lucruri, acest gen de comerţ a început să se extindă şi altfel. Începusem să creez o reţea prin care, bine-nţeles, pe şestache, aduceam oameni din afara închisorii la cabinetul de tratament. Şi numarul lor creştea zi de zi.

Iar Cristina,ca să facă faţă, a început să înveţe pe câteva fete, două-trei, câteceva din genul ei de tratamente. Aşa cazurile mai uşoare le pasa celorlalte fete. Şi astfel, puterea vindecătoare a Cristinei s-a extins tot mai mult.

Dar pe lânga această linie curată de vindecare, a mai apărut una “în paralel”, nu ştiu de cine întreţinută, poate de gardiene. Prin această a doua reţea, se făcea comerţ cu droguri: canabis, marihuana şi alte cele.
– Păi şi ce e rău că se mai înveselesc puţin şi fetele, zic eu Cristinei, când veni vorba de droguri?
– Nu e chiar aşa, răspunse ea, pentru că drogurile îţi alterează rău mintea, îţi schimbă percepţia reală asupra lumii şi te menţin într-o iluzie fără cap şi coadă. În timp, creierul se atrofiază şi-ţi dispare voinţa, personalitatea, te transformi într-un zombi.
– Da, ai dreptate.

Se făcea comerţ cu stupefiante şi ieşeau bănuţi graşi din această îndeletnicire.
– Culmea e ca, mai zicea Cristina, numarul de produse de acest gen, nevoia aceasta de a te droga, arată gradul de corupţie al sufletelor care acceptă aceste lucruri. Dar mai grav e faptul că nici unul din aceste suflete, nu-şi doreşte să se oprească din aşa ceva, încearcă să se distrugă, şi unii chiar reuşesc. Majoritatea sfârşesc de o supradoză şi pare că acest lucru nu sperie pe nimeni. Şi culmea, exista o aşa mare resemnare generală, de parcă oricum nu contează, ce rost are. Mulţi spun că vor să trăiască aşa cum le place, să se simtă bine. Consideră această automutilare, o formă de protest. O formă de respect. Protest pentru ce? Respect pentru ce? Confundă sinuciderea sigură pe care au adoptat-o cu libertatea.

– Ei cred, aceşti consumatori, spunea Cristina încontinuare, că prin ingerarea de droguri se detaşează de probleme, uitând, şi delirând la idei fantastice şi uneori aberante. Cât se înşeală. Dramul de energie şi timpul risipit cu drogul, le-ar face mai bine dacă l-ar folosi pentru creşterea lor personală, pentru stima şi iubirea de sine. Să afle ce e cu ei, cine sunt, ce vor cu adevărat de la viaţă. Şi mai ales, să ştie de ce naiba se chinuie atât pe ei înşişi ori îi chinuie şi pe cei din jur de câte ori au ocazia.
E greu să fii un înger când te-ai bălăcit o viaţă în mizerie. E foarte uşor să fii rău, o alternativă pe care adulţii majoritari o adoptă. Asta deoarece, pentru a fi mizerabil nu necesita nici un efort. Lâncezeşti pe tine şi între două beţii sau ameţeli de la băutură şi droguri mai vezi, totusi, când îţi revii, că exişti. Şi de obicei, când te gândeşti la data în care ai fost cu adevărat fericit? Fericit din toţi rărunchii şi cu ultima celulă a corpului şi cu o picătura a sufletului tău?

– Păi vin la tine şi îi vindeci, ziceam eu zâmbind Cristinei…
– Lucrurile sunt, din păcate, mai grave decât par. Pentru că eu îi vindec, e adevărat. Dar această situaţie bună durează un timp, însă cei care sunt vindecaţi, revin la viaţa lor obsesivă pe care o aveau înainte. Şi ce folos că i-am ajutat? Se ameliorează puţin boala lor, dar vindecarea nu e decât de suprafaţă.
– Da totuşi, apreciază că poţi ajuta. Chiar şi ceea ce faci tu, Cristina, e magnific. Nu contează că durează puţin. Important e că, măcar o vreme, oamenii aceia gustă adevărata fericire. Aşa cred.
– Ai dreptate. Şi cel mai bine ar fi dacă oamenii şi-ar schimba viaţa în bine. Să renunţe la relele care i-au adus în starea în care au ajuns. Asta ar fi cu adevărat o vindecare reală şi definitivă, aş zice.

Cristina reuşise, datorită abilitaţii de vindecare, să obţina posibilitatea de a sta în aceeaşi celulă fara a fi deranjată şi mutată în alte locuri. Ba chiar, controalele de rutină s-au rărit. Uneori o ocoleau, de parcă ar fi căpătat subit încredere oarbă în ea. Nu se mai obosea nimeni să o controleze.

Într-o zi a anului 2000 m-am uitat în oglinda de la cosmetice, pe care o aveam pe noptieră. Ceea ce am văzut m-a cam surprins. Când am venit aici eram o tipă ca o vulpiţă sălbatică şi speriată de tot ce mişcă. Domnişorica aceea dispăruse. Atunci am văzut în mine o femeie puternică. M-am mirat. Nu înţelegeam ce m-a transformat într-alta. Poate ca m-a influenţat foarte mult Cristina, poate că şi pe mine
m-a atins un Înger sau chiar Dumnezeu.

*