You are here
Home > Recomandate > All is calm, all is bright…

All is calm, all is bright…

E o după-masă de duminică obişnuită. Nimic nou în obişnuinţa cu care zilele trec una după alta. Parcă şi fulgii cad cu aceeaşi viteză, în aceleaşi forme şi îşi găsesc liniştiţi locul pe pământul reavăn, ce acceptă pătura nou ivită, ca pe o mângâiere caldă. Copacii, deşi goi de frunze, sunt încărcaţi de o podoabă albă, strălucitoare care devine o adevărată mantie în bătaia lunii care stă să apară de după vreun nor rătăcit. Totul este calm, aşteptând să se petreacă ceva…undeva.
Poate fi un început de poveste, căci dacă am intra mai mult în această atmosferă, sigur ne-am întalni cu vreo prinţesă aşteptând-şi sortitul, cu care va avea să trăiască “până la adânci bătrâneţi”. În lumea în care trăim parcă nu îşi mai au loc poveştile…şi câtă nevoie avem să visăm, să credem în triumful binelui, să luptăm pentru ţelul propus, să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi… căci despre asta e vorba.
Scurtul meu eseu se vrea a fi o incursiune în universul singurătăţii, în care, din păcate, se îngroapă atâţia oameni. În acest sens, nu pot să nu îmi pun întrebarea: de ce oare ne simiţim singuri?
Un om nu e singur decât dacă el se considera aşa şi se comportă ca atare. Ne putem simţi singuri si având o mulţime de oameni în jurul nostru şi chiar fiind angajaţi într-o relaţie/căsătorie, căci”singurătatea în doi”a încetat de mult să mai fie doar un concept. Singurătatea, reală sau imaginară e , de altfel, cauza depresiilor şi chiar a sinuciderilor, care, în opinia psihologilor şi a sociologilor, se înteţesc în preajma sărbătorilor, deoarece, atunci omul pare că simte mai acut golul interior. De unde ar putea proveni acest gol, această imensă lipsă? Răspunsul este unul cât se poate de adevarat – sufletul tânjeşte după Dumnezeu şi nu îşi găseşte liniştea, până nu ajunge la starea originară, de dinainte de căderea în păcatul strămoşesc, când totul era în armonie şi el trăia împreună cu Părintele ceresc.
Povestea mea este despre un om singur care era mereu îngândurat şi nu reuşea să vadă decât nerealizările sale. Avusese o vocaţie, dar în prezent nu îi aducea niciun beneficiu material şi nici nu se mai simţea înţeles şi sprijinit în alegerea sa. Evita să iasă cu prietenii, şi fiecare zi i se părea la fel, un şir monoton de evenimente, pe stradă aceleaşi feţe înăsprite de vreme şi de necazuri. De multe ori mergea la magazine şi nu se uita în ochii vânzătorului…. Evita să privească feţele oamenilor, deoarece acestea îl întristau. Totul i se părea pustiu şi fără sens. De ce exista suferinţa? Dar singuratatea? Cum poţi ajuta un om? În ce măsură poţi să îl ajuţi din exterior, dacă el nu acceptă asta? Întrebări multe i se îngrămădeau în suflet şi nu îl lăsau să fie linişit. Nu găsea răspunsurile şi bâjbîia mereu calea.
Ceilalţi îl considerau un om rău care nu vrea să fie de ajutor, însă ei nu vedeau cochilia în care se adăpostea mai totdeauna. Îşi pierduse treptat şi nădejdea în Dumnezeu. Atâtea sărbători trecuseră pe lângă el, neaducând nimic nou. Aceeaşi forfotă în magazine şi atâta pustiu în suflet. Omul nostru rătăcea aşa pe străzi, căci era ajunul Crăciunului şi nici unul din prietenii săi nu îşi făcuse timp pentru el. Realiza şi el că nu era tocmai o companie plăcută, căci zâmbetele nu îi ieşeau prea des. El avea un motiv întemeiat pentru a fi oarecum nefericit, dar Dumnezeu, într-o bună zi, îi dovedi că nu avea dreptate.
Afară e acelaşi peisaj de iarnă…Totul e calm şi aşteaptă să se întâmple ceva. Un om străbătea piaţa în căutare de turtă dulce pe care să o savureze în faţa televizorului.
De la o vreme încoace, zapa mereu din telecomandă în căutarea, nici el nu ştia exact a ce, posibil a unui moment de bună-dispoziţie…dar nu găsea decât superficialitate , violenţă şi vulgaritate. Abia acum se simţea singur. Nicio prezenţă nu îl mai încânta.
Se trezi că merge pe străzi pe care nu le mai străbătuse alte dăţi şi, dintr-o dată, văzu o lumină în întunericul pe care îl observa de obicei. Era o lumină plăpândă, dar cu cât se apropia mai mult, cu atât lumina se făcea mai mare şi îi cuprindea toată fiinţa. Omul află că era lumina unei biserici, iar apropiindu-se , se auzeau cântări. Era slujba de Crăciun, iar cântările sfinte îi încălziseră sufletul. Deşi gerul îi amorţise picioarele, odată ce ajunse în pagul bisericii, omul nu mai înainta, ci rămase în prag, neconsiderându-se demn de a mai înainta. Deodată, o lacrimă îi strălucea pe obraz…Privi în sus…iar din cer picurau milioane de lacrimi, şi toate acestea îi străluceau şi îi picurau în suflet lumina…
Nu s-ar putea zice că omul nostru nu a mai cunoscut încercarea, suferinţa şi neputinţa, dar nu a uitat niciodată lacrimile care atunci i-au luminat sufletul.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Top